Seamănă puțin cu bucătăria țării noastre a cărei diversitate și varietate, ceea ce o face una dintre cele mai populare din lume, reflectă stilurile de viață și tradițiile unui ținut cu o articulație largă și capilară. În general, limbile și dialectele nu sunt niciodată lipsite de cultură, departe de asta, ele sunt tocmai expresia cea mai evidentă. Păstrarea lor este așadar un act pe care comunitatea trebuie să-l recunoască drept una dintre prioritățile sale.
Astfel, în timp ce se vorbește despre introducerea în Constituție a știrilor de altfel nebănuite conform cărora italiana este limba oficială a Italiei, legea pentru protecția minorităților lingvistice, prevăzută de prevederile constituționale, se aplică puțin și prost.
Daniele Vitali, care pregătește o carte pe această temă pentru goWare care explică motivul în acest discurs dedicat atenției acordate de constituenți problemei minorităților până la promulgarea Legii de implementare nr.482 din 1999, care a venit după mai bine de jumătate de secol.
Motivul pentru protecția constituțională a minorităților lingvistice
Printre Principii fundamentale din Constituția noastră esteArticolul 6, care scrie: „Republica protejează minoritățile lingvistice cu reguli speciale”.
Această dispoziție a fost avută în vedere de alegători pentru a evita repetarea persecuțiilor trăite de minoritățile sub fascism, când limbile altele decât italiana erau interzise în uz public și chiar privat, complet cu ulei de ricin sau de mașină pentru cei care predau în secret limbile minorităților, în timp ce regimul efectua mișcări ale populațiilor menite să pună germană în Tirolul de Sud şi Franceză în Valle d'Aosta și numele și prenumele italianizate forțat, inclusiv cele ale morților, cărora li s-au tradus pietrele funerare. Între timp, în Risiera di San Sabba de lângă Trieste, principalele victime ale cuptoarelor crematorii au fost slovenii e croatii.
La protectia minoritatilor a avut și scopul soluționării disputelor teritoriale lăsate deschise de al Doilea Război Mondial, iar în acest sens trebuia să interacționeze cu înființarea regiuni cu statut special.
Întârzieri în implementare
În realitate însă, timp de decenii, protecția minorităților lingvistice din Italia nu a fost încredințată uneia legea de aplicare al articolului 6, dar a alte tipuri de aranjamente şi limitată geografic: recunoaşterea Franceză în Valle d'Aosta (unde istoric a fost limba culturală a populației vorbitoare de dialect franco-provensală) se datorează unui decret din 1945 emis pentru a împiedica Franța să anexeze Italia învinsă; protectia de germană în provincia Bolzano este o dezvoltare în mai multe etape a acordului De Gasperi-Gruber semnat în 1946 cu Austria pentru a evita pierderea Tirolului de Sud; în acel proces complicat și limba a fost recunoscută ladino, cu statut de subordonat; în sfârșit, deschiderea școlilor de limbi străine Slovenă in provinciile Gorizia si Trieste se datoreaza tratatelor internationale, respectiv tratatul de pace din 1947 si cel de atribuire a Triestei Italiei in 1954.
După cum se poate observa, aceste decizii de protecție a minorităților au vizat exclusiv regiuni autonome limitrofe cu alte state și au lăsat în afara teritoriilor rămase în care se vorbesc aceleași limbi (franco-provensală în unele văi ale Piemontului, precum și, datorită emigrării istorice, în două municipalități din provincia Foggia, germană ici și colo în provincia Trento și în insulele lingvistice din Valle d'Aosta, Piemont, Veneto și Friuli-Venezia Giulia, slovenă în provincia Udine, iar în cele din urmă molid în afara Tirolului de Sud).
Apoi au rămas complet în afara friulan și sardă (în ciuda statutului special al regiunilor respective), celoccitană sau provensal în unele văi piemonteze, celalbanez împrăștiate în regiunile din sud, cel Greco în călcâiul și vârful cizmei, cel croat în Molise, cel catalan în Alghero.
Un proces lung
Nu că n-au fost niciodată propuneri de lege să dea în sfârșit implementare organică articolului 6 din Constituție: astfel de propuneri, însă, au existat întotdeauna eșua în evenimentele tulburi ale legislaturii noastre, considerabil furtunoase și adesea de scurtă durată.
Pentru a avea legislația mult așteptată, a trebuit să așteptăm legea n. 482 del Decembrie 15 1999, „Regulamente privind protecția minorităților lingvistice istorice”, al cărui text se găsește qui.
Legea a fost aprobată la sfârșitul primului guvern D'Alema cu o majoritate de centru-stânga la care s-a adăugat Liga Nordului, și căruia i s-au opus cu înverșuna aliniamentele naționaliste precum Alianța Națională și Partidul Republican Italian.
Pentru a răspunde controverselor conform cărora statul nu ar trebui să „acorde privilegii” „dialectelor lipsite de cultură”, un grup de intelectuali conduși de Umberto Eco și Tullio De Mauro, care au publicat o scrisoare învățată în ziare care arată inconsecvența obiecțiilor la lege.
Conținutul documentului 482
Stabilit în articolul 1 că „Limba oficială a Republicii este italiana”, articolul 2 al legii stabilește că țara noastră protejează „limba și cultura populațiilor albaneze, catalane, germanice, greacă, slovenă și croată și a celor care vorbesc franceză, franco-provenșală, friulană, ladina, occitană și sarda”.
Articolul 3 prevede că delimitarea teritoriului căruia i se aplică legea este încredințată autonomii locale: chestiunea este hotărâtă de „consiliul provincial, după consultarea municipiilor în cauză, la cererea a cel puțin cincisprezece la sută din cetățeni” sau „o treime din consilierii municipali ai acelorași municipii”. Un punct plin de consecințe, așa cum vom vedea mai jos.
Articolul 4 prevede că, în municipiile menționate la articolul 3, limba minoritară este, de asemenea, folosită alături de italiană în școli grădiniță, școală primară și gimnazială, dar la discreția părinților. Articolul 6 conține prevederi laxe pentru universitate, arta. 9 prevede că în municipiile vizate „este permisă folosirea orală și scrisă a limbii admise la protecție în birourile administrației publice” (această regulă conform căreiauz oral a unei alte limbi decât italiana este permisă are o aromă vag paradoxală: poate nu a fost niciodată interzisă în timpul Republicii?).
La art. 10 citim că municipiile minoritare „pot decide cu privire la adoptarea toponime” în limba minoritară, „pe lângă toponimele oficiale”. Arta. 12 cuprinde prevederi cu privire la serviciul public de radiodifuziune, de puțin interes până la urmă; arta. 18 salvează orice tratament care poate fi mai favorabil minorităţilor din regiunile cu statut special, iar ultimul, numărul 20, cuantificăpovară financiar pentru aplicarea legii, ținând cont de prevederile articolelor 5, 9 și 15.
Ne ocupăm de această prevedere în a doua parte a acestui articol Duminica viitoare.
