L-am cunoscut pe Avvocato Agnelli pentru ultima dată la începutul anului 2003, cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Tocmai fusesem numit director general al editurii La Stampa, ziarul pe care îl iubea, cel pe care îl considera cea mai strălucitoare bijuterie din coroana lui. Nu s-a ridicat din pat, a vorbit cu greu. Fiat trecea printr-o criză foarte gravă. Și nici La Stampa nu mergea bine. M-a sfătuit să mențin mereu un profil ridicat al ziarului, să protejez cultura savoiardă prin proiectarea ei într-un context internațional. Agnelli iubea ziarele ca purtători ai culturii democratice a unei țări care, pentru a trăi în libertate, trebuie să aibă mijloace de informare sigure și credibile în ochii cetățenilor săi.
Arătase și cum Președinte al Confindustria în 1975, când a susținut că Il Sole 24 Ore ar trebui să fie ziarul economiei italiene și nu purtătorul de cuvânt al lobby-ului Confindustria. Avvocato Agnelli, din care cade pe 12 martie centenarul nașterii sale, a fost un punct de referință pentru italieni în a doua jumătate a secolului trecut, cel al reconstrucției economice și al afirmarii democrației în Occident după două „războaie civile” teribile. Cu siguranță nu toată lumea l-a iubit, unii l-au criticat, dar toată lumea l-a respectat, recunoscându-i atașamentul față de datorie și simțul responsabilității. Era conștient că s-a născut în privilegii și a făcut întotdeauna un punct de onoare să se ridice la înălțimea obligațiilor pe care le presupunea acea funcție, a obligațiilor față de muncitorii săi și față de țară.
Mulțimea uriașă s-a înghesuit la Lingotto pentru a-i aduce un ultim omagiu în acele zile triste de la sfârșitul lui ianuarie 2003, confirmă că italienii, și nu doar torinezii, au simțit că moartea sa a lipsit Italia de un punct de referință sigur, un far spre care să se îndrepte în cele mai dificile momente ale vieții colective. La urma urmei, Agnelli era atât cetățean al lumii, cât și profund italian. Oamenii mă recunosc – a spus el – pentru că am fost mereu alături de ei. Am luptat în Rusia și Africa când țara mea a sunat (deși din cauza unei dictaturi brutale), m-am bucurat când era distracție, sunt fan fotbal și m-am bucurat sau am suferit pentru rezultatele echipei mele preferate ca milioane de alți suporteri, Am încercat să apăr Fiat-ul de atacurile prădătorilor, Am căutat pacea socială cu acordul sindical din 1975 privind punctul unic de contingență.
Există o mare de anecdote despre Avvocato Agnelli. Aproape că nu reușesc niciodată să returneze o fotografie exactă a modului său adevărat de a fi. Era cu siguranță curios, în sensul că dorea să înțeleagă bine lucrurile vieții. A căutat excelența în toate: daca mergea la navigatie voia cel mai bun skipper din jur; dacă voia să învețe secretele pokerului, a angajat cei mai buni profesioniști de la masa verde. Iubea femeile, dar le respecta. Nu a bârfit: „Vorbesc CU femei și nu DESPRE femei”. A încercat să înțeleagă natura profundă a oamenilor pe care i-a întâlnit punând un val de întrebări. Cel mai greu pentru un acționar – a spus el – este să înțeleagă bărbații și să aleagă pe cei potriviți cărora să le încredințeze soarta companiei sau a unuia dintre sectoarele acesteia.
Era un adevărat conservator, adică credea în principiul autorității, se uita cu enervare la populisme care riscă să ducă la totalitarisme, totuși el avea un interes pentru bărbații de stânga. Mulţi colaboratori ai Presei au fost. L-a respectat pe Lama, secretarul CGIL și adversarul său în multe ciocniri sindicale. Nu că ar fi vrut să-i convingă de virtuțile capitalismului și ale pieței libere, le-a apreciat angajamentul pentru îmbunătățirea societății, dedicarea lor față de un ideal care a pus deseori libertatea personală în pericol. La fel ca în lumea afacerilor era curios de bărbați noi, cei care veneau din rânduri și care încercau să atingă culmile succesului.
Când în 1966 a reușit la Valletta ca președinte al Fiat, boom-ul economic postbelic se apropia de final. De atunci, crizele s-au succedat într-un ritm din ce în ce mai mare, lăsând doar scurte momente de calm între o furtună și alta. A fost 1968 și apoi terorismul, marșul celor 40, stagnarea împreună cu inflația, criza politică din ce în ce mai evidentă până la Tangentopoli. Fiat a fost implicat. Unii lideri de seamă au fost arestați. Zvonurile jurnalistice au dat posibilitatea deschiderii unor investigații și asupra conducerii de vârf a companiei, Romiti și Agnelli. Într-o atmosferă mohorâtă s-a hotărât să iasă, să încerce să risipească pata de suspiciune care paraliza compania. Ocazie a fost participarea avocatului la o conferință Confindustria la Veneția.
Am pregătit un discurs în care ideea Fiat-ului ca companie care a prosperat pe bază de corupție a fost respinsă, într-adevăr, dacă s-ar fi dat mită politicienilor a fost pentru a le pune în aplicare drepturile legitime. Pe scurt, Fiat a fost provocat de ceva și nu un centru de corupție. Avocatul era nervos, m-a sunat în zori să aflu dacă am vreo veste despre starea de spirit a publicului. Dar totul fusese bine organizat. După primele trei-patru paragrafe de plăcere, când discursul Avvocato a atins chestiunea Tangentopoli și a poziției Fiat, un aplauze puternic și prelungite au izbucnit din public. Industriașii, pălmuiți de procurori, s-au adunat în jurul liderului lor firesc și au redescoperit dorința de a reacționa și mândria de a-și reafirma rolul în contextul social și politic italian.
Era legat de Statele Unite dar credea ferm în Europa. Împotriva sfaturilor lui Romiti și Cuccia, el a luptat pentru intrarea Italiei în euro cu grupul de conducere. Știa foarte bine că pentru afaceri va fi o mare provocare deoarece nu se va mai putea conta pe devalorizarea lirei. Dar mai știa (și întrebarea este încă de actualitate) că autarhia, închiderea în propriile granițe nu asigură o mai mare protecție, ci obligă întreaga țară într-o cușcă, o adevărată închisoare. Poate că într-o zi va fi scrisă o biografie a avocatului. Agnelli dezbrăcat de bârfe, dar capabil să ne redea un om complex, cu multe contradicții umane dar care a fost o figură emblematică în istoria noastră a secolului trecut pentru țara noastră.
Prin el ar trebui să ne confruntăm cu o reconstituire istorică a renașterii și apoi a lentului declin a țării noastre începând din perioada postbelică și până în zilele noastre. Înțelegeți motivele pentru care am pierdut calea creșterii. Dacă astăzi ne gândim la ultimii cincizeci de ani ai secolului trecut și facem o comparație cu lumea de astăzi, ne dăm seama că totul s-a schimbat. Viața de atunci ni se pare îndepărtată nu după decenii, ci pe secole. Marile companii din acei ani au dispărut, sau s-au micșorat atât de mult încât se amestecă cu toate celelalte. În politică au dispărut partidele-bisericeşti, adică cele ideologice, iar în locul lor apar formaţiuni personale sau formaţiuni bazate pe unul merită unul (ceea ce nu este atât de adevărat încât să se decidă schimbarea numelui într-o întâlnire de patru persoane) .
Problemele care ne-au tulburat în acei ani, precum războiul chimic sau opoziția dintre finanțele seculare și finanțele catolice, au dispărut. La fel ca și în general nu mai suntem afectați de hiperflație. Suntem într-o lume total diferită. Protagonismul individual condus de social media a demolat vechile clase conducătoare, care cu siguranță au avut multe greșeli, dar a lăsat un gol în locul lor. Totuși, încet, încet, convingerea că o adevărată democrație nu poate trăi fără o clasă conducătoare demnă de a avea încrederea majorității cetățenilor. Și aici se află, poate, cea mai durabilă lecție pe care o putem trage din figura lui Avvocato Agnelli, un om al unui alt secol, dar care ne amintește că funcția de manager este inseparabilă de asumarea răspunderii, de simțul datorie și din curaj în a face față pericolelor.
Aici, vrând să calificăm figura lui Agnelli cu un singur adjectiv, putem spune că a fost un om curajos.
