Se discută adesea despre ce este populismul și dacă acest termen este potrivit pentru a descrie mișcările noi, foarte amenințătoare, care apar în multe țări occidentale. Cert este că, gândindu-ne la un mare slujitor al statului precum Carlo Azeglio Ciampi, este firesc să-l luăm ca exemplu de tot ceea ce este antitetic populismului, ca conținut și stil. Nici nu putea fi acuzat că este un „exponent al establishmentului”, din moment ce visa la o Italia foarte diferită de cea în care trăia. Ciampi a fost înainte de toate un reformator. Însă schimbările la care visa și pe care parțial a contribuit la realizarea, au fost la antipozii schimbărilor pe care, în mod confuz, par să le dorească mișcările pe care le numim acum populiste.
În primul rând, a crezut cu tărie în Europa și a contribuit activ la construirea Uniunii Economice și Monetare, în profundă convingere că aceasta va servi la modernizarea Italiei, precum și la construirea unui viitor mai solid de pace pentru popoarele europene. Dincolo de limitele obiective ale construcției și politicilor europene, despre care Ciampi le cunoștea bine, astăzi Europa este vizată de mișcări care recunosc legitimitate doar statelor-națiune pe care le-am moștenit din secolul al XIX-lea.
Realitatea este că formele de naționalism, și în unele cazuri de regionalism, revin puternic, aprinzând flăcările fricii tinzând să atace și să denigreze pe toți cei care sunt diferiți – sau chiar alții – de noi. Se spune că Europa nu are legitimitate democratică, care surprinde o felie de adevăr, dar în realitate de multe ori se vrea doar să se înțeleagă că doar deciziile luate de națiunile individuale sunt legitime: este un pas înapoi.
În mai multe rânduri, Ciampi s-a trezit și el în fața unor poziții foarte grele din partea statului lider al Europei, Germania. În septembrie 1992, Bundesbank a încetat să mai susțină cursul lirei, ceea ce ne-a forțat mai întâi la o realiniere substanțială și apoi, trei zile mai târziu, să ieșim din Mecanismul european al cursului de schimb. Pentru Ciampi aceasta a fost o înfrângere zdrobitoare, întrucât stabilitatea cursului de schimb în cadrul SME a fost unul dintre pilonii politicii sale și ai tuturor guvernelor care se succeseseră la cârma Italiei în perioada îndelungată a mandatului său de guvernator în Banca Italiei.
Printre colaboratorii săi, și eu printre aceștia, s-au manifestat sentimente de puternică ostilitate față de autoritățile germane, mai ales după o declarație a guvernatorului Bundesbank care a arătat clar piețelor că soarta lirei era pecetluită: toți aveam un mare dorinta de razbunare. Nu știu ce credea Ciampi în sinea lui, dar știu că cu mare calm ne-a făcut să înțelegem motivele Germaniei și inutilitatea acțiunilor oarecum ostile față de acea țară. O lecție de temperament și stil.
La fel s-a întâmplat la sfârșitul lui iulie 1993, când au apărut tensiuni foarte puternice între guvernele europene și nu numai între băncile centrale în jurul problemei atacului speculativ împotriva francului francez. Ciampi era prim-ministru la acea vreme, dar a ținut permanent legătura cu delegația Italiei la Bruxelles și în final ne-a dat indicația să acceptăm soluția de compromis găsită cu minuțiozitate, aceea a EMS cu benzi de fluctuație nu mai puțin de 30 de puncte. La fel de tensionate au fost și condițiile în care, între 96 și 98, a negociat intrarea Italiei în moneda unică încă de la înființare.
Cealaltă problemă asupra căreia Ciampi și-a cheltuit o bună parte din energii, mai ales ca ministru al Trezoreriei în a doua jumătate a anilor 90, este cea a consolidării finanțelor publice: și pe aceasta ideile și acțiunile sale sunt la antipozi. a populismului. Populiştii se plâng cu voce tare de datoria publică mare şi acuză, cu o oarecare justificare, clasele conducătoare că au lăsat o povară grea tinerilor de astăzi. Dar nu numai că nu propun soluții, dar resping cu dispreț singurele remedii posibile: excedentele primare – adică cele lăsate de Ciampi la sfârșitul anilor ’90 – și reformele structurale pentru competitivitatea afacerilor.
Ciampi, în sfârșit, a fost la antipozii populismului și în stil. Înainte de a vorbi, de exemplu, s-a gândit: un vechi obicei care nu mai este foarte popular. În ianuarie 1993, i-a chemat pe unii dintre colaboratorii săi pentru a-i invita să înceapă studii care vizează raportul anual din mai. Am fost puțin surprinși, părea devreme, dar ne-am apucat de treabă. Acele considerații finale nu au văzut niciodată lumina, pentru că între timp Președintele Republicii îl chemase pe Ciampi să formeze Guvern după căderea lui Amato. Acel episod ne-a convins că era și ceva bun în clasa politică conducătoare a vremii. Nu toată Italia la acea vreme trebuia aruncată.
În fiecare dintre aceste ocazii, în fiecare dintre aceste mici anecdote, Trăsătura distinctivă a lui Ciampi a fost aceea de a putea vedea mereu rațiunile celorlalți, cu umilință și inteligență, trasând o sinteză pragmatică și echilibrată: asta l-a ajutat să-și mențină acea credibilitate în lipsa căreia Italia cu greu ar fi reușit să facă parte din grupul de conducere al euro. Moneda unică, poate chiar mai mult decât Europa, este obiectul ostilității populiștilor de astăzi. Există o anumită teorie a „conspirației” conform căreia Germania ne-a obligat să aderăm la euro în numele intereselor sale naționale. Susținătorii acestor fantezii ar trebui să recitească lucrurile spuse și scrise de Carlo Azeglio Ciampi. Printre multe prostii care circulă în Italia aceasta este una dintre cele mai imaginative și departe de realitate.
