Începe toată instabilitatea financiară din care lumea dezvoltată încă se luptă să iasă la 9 august 2007. De atunci, explozia crizei, numită inițial subprime (un epitet care se referă la un segment de credite ipotecare de câteva sute de miliarde de dolari și care miroase mai mult a farsă decât a catastrofă). Acea zi ratele interbancare cresc – Europa peste noapte sare de la 4 la 4,6% – pentru că încrederea băncilor de a împrumuta bani dispare. cele bruște, intervenții masive ale băncilor centrale pentru a da lichiditate amortizorului interbancar situația dar nu o rezolva. Luni de zile s-a vorbit de turbulențe (turbulențe) dar realitatea a fost mai rea: de atunci nimic nu a mai fost ca înainte.
Pentru a descrie majoritatea ultimilor câțiva ani, este mai realist să vorbim despre o perioadă de criză punctată de scurte perioade de stabilitate financiară, decât de stabilitate întreruptă ocazional de crize financiare. Ca într-un vortex nebun, începe criza de către instituţiile financiare importante din Statele Unite dar lovește imediat și puternic sistemele bancare din Europa. Apoi, în 2008, vortexul se întoarce în Lumea Nouă pentru a se prăbuși Lehman Brothers și atinge vârful crizei bancare. Intervențiile prompte de salvare ale guvernelor astupă decalajul, dar nu sunt suficiente.
Astfel, vortexul lovește puternic economia reală distrugând afaceri și locuri de muncă de ambele maluri ale Atlanticului. În timp ce țările emergente continuă să crească pe marginea vârtejului și redresarea, dependente de politici monetare și fiscale ultra-expansive, pare să fi început chiar și în cele bogate, în 2010 ne dăm seama că redresarea este prea slabă și loviturile vârtejului au deschis găuri periculoase în finanțele publice. La început problema pare limitată la unele țări periferice mici ale zonei euro, dar apoi vortexul revine către țările mai mari ale UE și se prăbușește din nou asupra Statelor Unite, care suferă rușinea retrogradării la debitor suveran nu mai presus de orice suspiciune.
Situația devine din ce în ce mai complexă, cu vârtejul convulsiv care se trântește peste tot, punând sub semnul întrebării și viitorul monedei euro. The capabilitățile inovatoare ale BCE condusă de Draghi face posibilă depășirea celei mai critice etape din 2012, dar economia zonei euro este prea slabă pentru a ieși din stagnare, iar construcția instituțiilor comunitare rămâne încă în urmă. Tot datorită politicilor monetare și fiscale mult mai agresive decât în Europa, Statele Unite par să fi redobândit creșterea, dar chiar și acest lucru pare uneori incert, până la punctul în care Conic, anunțat la începutul anului 2013, a început să producă creșteri timide ale ratei fondurilor federale abia la sfârșitul lui 2015.
Între timp, faptele rele continuă să apară de către marile instituții financiare internaționale și implicit a Grecia, pentru care a fost inventat termenul drăguț Grexit. Ca să nu mai vorbim de vânturile de război care bat în zone nu departe de Europa și din alte zone ale lumii sau de semnele clare ale încetinirea economiei chineze care au provocat şocuri puternice de instabilitate financiară. Să mă întorc în Europa, de parcă nu ar fi de ajuns, în iunie 2016 acolo Brexit a crescut din nou incertitudinea și a exacerbat volatilitatea financiară. Și, din nou peste ocean, președinția lui Trump aruncă umbre asupra comerțului liber și globalizării economice și financiare care modelaseră economia mondială în ultimele decenii. Inițial piețele financiare au dat încredere, dar incertitudinile administrației Trump ar putea schimba scenariul.
Suntem departe de epoca Marii Moderații, când Bernanke a susținut că economia mondială a intrat într-o nouă eră a prosperității. Doar zece ani au trecut în calendar dar suntem într-un alt context, plin de incertitudini cu privire la viitor. Și aproape toată lumea se întreabă când se va încheia acest coșmar care durează de prea mulți ani. Vortexul se oprește când apare calmul sau când regulile jocului spun oprire. O conducere globală egală cu situația ar trebui să stabilească oprirea, lupta imediat pentru rereglementați serios finanțele - ca să nu mai fie destabilizator - să negocieze planuri de redresare din dezechilibre globale și datorii în exces, în care toate părțile să-și asume o parte din povară și să se pregătească politici de stimulare, în special de către țările mai puțin îndatorate, care repornesc motoarele economiei evitând o fază prelungită de stagnare. Aceasta este șansa unei tranziții ordonate de la o structură mondială condusă de americani la una multipolară. Însă, cu Trump, conducerea americană în sine este zguduită din interior și, fără un consens politic larg răspândit, globalizarea (și nu doar finanțele) este în pericol serios de a se destrama.
La un deceniu de la începutul Marii Crize 2007-09, redresarea economică care se desfășoară de ceva vreme în Statele Unite se consolidează și în Europa. În sfârșit, există câteva semne de recuperare Tot in Italia iar acest lucru va contribui la reducerea greutăților sociale grave și, prin reducerea creditelor neperformante, la stabilizarea sistemului nostru bancar. Dar Ce se va întâmpla când BCE va începe să majoreze ratele dobânzilor? Fragilitățile financiare alinate de balsamul de uşurare cantitativă vor reapărea.
În Italia, cu siguranță, chestiunea nerezolvată a stabilizării va reapărea raportul datorie publică/PIB și să-l readuc la valori nu atât de conforme cu Tratatul de la Maastricht (sub 60%), ci cel puțin într-o zonă mai confortabilă (în jur de 80%). Ammonite de Brexit și Trump, cancelariile de la Berlin și Paris par astăzi conștiente că nu există riscul de a dispersa binele esențial al pieței comune europene. Deci, vom avea poate mai multă toleranță de la Bruxelles și Frankfurt. Dar vom avea un context politic și instituțional potrivit pentru a face Bel Paese să reapară din acești zece ani complicati?
