Formarea Direcția Băncii Italiei este în curs de definire. Încă nu există nicio confirmare pentru un nou mandat pentru directorul adjunct Signorini, dar climatul politic mai relaxat – cel puțin așa spun toată presa – promite că și această casetă va fi umplută cât mai curând. Totul e bine care se termină bine, atunci? Nu, nu aș spune așa, și din mai multe motive.
Între timp, faptul că negocierile dintre forțele majorității din guvern și instituții – Banca Italiei și Președinția Republicii – s-au încheiat cu promovarea lui Fabio Panetta la funcția de director general, permisă de nobili pas înapoi de Salvatore Rossi, iar intrarea lui Daniele Franco și Alessandra Perruzzelli – oameni mai mult decât demni și experți – nu șterge faptul că a existat o negociere și chiar una aprinsă. Nu șterge faptul că alcătuirea Directorului este rezultatul unui compromis ajuns după ce afacerea a fost începută cu un vicepreședinte al consiliului care chiar s-a plâns o reducere la zero a conducerii de vârf a Băncii cu dublul scop de a da o demonstrație tangibilă a „schimbării”, și mai ales de a aplica o sancțiune nepieritoare presupusilor autori ai presupuselor deficiențe ale Autorității de Supraveghere în raport cu instabilitatea primelor patru bănci și a celor două care urmează. . Mai presus de toate, nu șterge faptul că numirile au avut nevoie de o aprobare informală din partea celor doi vicepremieri cu consecința pe care vicepremierii înșiși vor putea exploata ca efect al „schimbării” impuse de aceștia – și nu contează dacă, pe fond, greșit sau pe bună dreptate: astăzi în arena mass-media poate fi exprimată orice teză. si sustinute - deciziile viitoare ale Bancii in special in legatura cu functia de supraveghere bancara si protectia economisirii.
Nu lipsesc cei care au observat că și în trecut aceste numiri au făcut obiectul unor negocieri și compromisuri politice, la fel cum nu au lipsit incursiunile politice în operațiunile Băncii. Este adevărat, desigur: dar niciodată cu grosolănie explicită și încălcare flagrantă a principiului separării puterilor între diferitele instituții pe care Montesquieu le-a stabilit ca fundament al statului de drept, cu o atenție deosebită, în speță, la abuzul de instituții bazate pe reprezentare – refrenul este „noi am fost votați, ei n-au fost” – și cele bazate pe competență (nu Guido Carli repeta că Banca Centrală funcționează ca justiție între activitatea guvernamentală și sistemul monetar și financiar care la vremea respectivă se exprima cu cursul de schimb; astăzi cu ratele dobânzilor și spread-ul).
Dar mai este ceva care împiedică povestea să fie considerată încheiată și, mai mult, bine încheiată. Între timp, împrejurarea că încălcarea principiului lui Montesquieu conotă noi capitole asupra cărora acum este inutil să ne oprim: o moțiune tulburătoare, deși bizară, a majorității cu privire la proprietatea rezervei de aur a Băncii Italiei și disputa privind președinția noua comisie de investigare a sistemului bancar pe care Liga Nordului și pentastellați ar dori să o încredințeze unui campion al populismului care nu are alte merite decât acela de a fi condus o emisiune de televiziune contestând sumar fiecare instituție și fiecare putere stabilită.
Mai mult, povestea nu poate fi considerată încheiată dacă ținem cont de două persoane care se vor alătura direcției Băncii Italiei. Perrazzelli (identificat de headhunters, și ar fi interesant de știut numit de cine) se bucură de un credit personal amplu susținut de un CV impresionant. Este cel puțin curios, însă, că pentru un rol atât de important într-o instituție atât de importantă precum Banca Italiei a fost identificat un top manager al Barclays în anii în care marele grup bancar internațional a decis să părăsească Italia în urma unei evaluări profund negative. a viitorului tarii noastre.
În ceea ce îl privește pe Daniele Franco, o persoană și el de o valoare recunoscută, este mult mai mult decât o bănuială să considerăm că scopul numirii sale este înainte de toate acela de a pun la dispozitie postul de Contabil General de Stat. Din nou în cadrul concepției grosolane pe care cei doi vicepremieri o au despre funcționarea unei democrații reprezentative, au avut loc controverse violente cu Direcția de Contabilitate, vinovată de opusul deficitului de resurse în fața promisiunilor fantasmale pe care ambele componente. din majoritatea pe care o făcuseră pentru a strânge voturile.
La vice pentastellato, în special, a ajuns „cere” ca Departamentul de Contabilitate să găsească resursele necesare să implementeze programele pentru care cetăţenii le votaseră considerând refuzul o insubordonare faţă de voinţa sau, mai bine, faţă de suveranitatea poporului. Acesta este motivul pentru care controversa cu Banca Italiei nu poate fi considerată deloc încheiată și de ce, dimpotrivă, se va îmbogăți prin presiuni de a instalați o persoană mai conformă și înțelegătoare în Departamentul de Contabilitate decât ceea ce dr. Franco nu a demonstrat. În orice caz, rănile aduse credibilității instituțiilor vor lăsa cicatrici; cu tot respectul celor care susțin că a fost respectată autonomia Băncii Italiei.
