Răzbunarea „jucătorilor de joc”. În așteptarea loviturilor de piață pe teren, noua Serie A repornește sub stindardul băncuțelor și a unei adevărate revoluții culturale, chiar înaintea uneia tehnice. Da, pentru că dacă chiar și Juventus del „Câștiga nu este importantă, dar este singurul lucru care contează” a decis să se căsătorească cu un nou proiect, în care mijloacele și scopul vor trebui să coexiste armonios, încercarea de a se conforma tendinței europene este clară, în care nici măcar nu sunt contemplate trofee fără autorizație. De altfel, ultima Champions League a vorbit clar: doar cei care îndrăznesc pot încerca cu adevărat să o ridice la cer. Așa că Juve, „obosită” să câștige fără să se distreze, a decis să renunțe la pragmatul Allegri și să se concentreze pe Sarri, unul care face din joc și spectacol o adevărată marcă comercială și nu contează dacă în salopetă mai degrabă decât într-un costum semnat. Căsătoria nu este puțin intrigantă, nu se poate nega: să-l vezi pe Comandant sosind la Palazzo este cel mai surprinzător lucru care s-ar putea întâmpla, atât de mult încât sosirea lui Conte la Inter a fost aproape „normală”.
Doar la suprafață însă, pentru că atunci, dacă te uiți atent, și aceasta este o noutate care te face să te freci la ochi. Antonio, fostul căpitan al Juvei, liderul care a dat startul urcării post-Calciopoli, va conduce rivalul prin excelență, purtând de fapt hainele revoluționarului mult mai mult decât Sarri. Inter-ul lui promite o luptă ca niciodată, curriculum vitae-și vorbește de la sine: unde merge el ajung și trofeele și dacă nu se întâmplă așa, ca Italia la Campionatele Europene, ei bine, tot e foarte aproape. Amprenta tactică a lui Conte va fi poate mai puțin traumatizantă decât cea a colegului său de la Juventus, dar adevărata revoluție (sau pariu, în funcție de punctul tău de vedere) constă în a aduce la Inter acea cultură a muncii care lipsește din vremea lui Mourinho, nu prin sansa ultimul mare antrenor nerazzurri. Cei care îl cunosc bine jură că totul se va schimba în Appiano și că nimic, absolut nimic, nu va fi lăsat la voia întâmplării și că discuția va viza și societatea, care este nevoită să-și respecte fiecare ordin-dorință.
O Juve care vrea să facă mingea să cânte, un Inter gata să sfâșie iarba pe fiecare stadion: și ceilalți? Milan, chiar și cu diferențe uriașe de valori și obiective, pare orientat să urmeze calea campioanelor. Alegerea lui Giampaolo merge, de fapt, mai degrabă spre direcția jocului decât spre conducere, în încercarea de a reveni la vremurile de altădată, când rossonerii considerau fotbalul frumos la fel de important ca și rezultatul final. Anumit, antrenorul conteaza dar nu este suficient: pentru a juca bine și a câștiga (ceea ce în cazul lui Milan înseamnă întoarcerea în Liga Campionilor) ai nevoie de jucătorii potriviți, așa că Boban și Maldini vor avea un rol fundamental în formarea lotului. Alegerea lui Giampaolo demonstrează însă voința de a începe de la început, deci de la un antrenor care predă fotbal și care poate îmbunătăți semnificativ elementele disponibile. Nici măcar Roma nu este o excepție, care a ales să se bazeze pe Paulo Fonseca.
Puțin cunoscut publicului larg, dar autor al unor ani importanți în Ucraina, nu atât pentru campionatele câștigate (care în orice caz nu sunt luate de la sine înțeles), cât pentru progresul în Liga Campionilor a lui Șahtior Donețk, ajuns în turul 4 în urmă cu două sezoane în detrimentul lui Sarri Napoli, învins și eliminat în tur. Călătoria europeană, în mod ironic, a ajuns împotriva romilor, dar cine știe dacă acea noapte, atât de amară în aparență, a deschis de fapt calea șansei actuale. Portughezul va trebui să se adapteze la o realitate complexă precum cea romană, mai mult, în anul rămas-bunului lui Totti și De Rossi, totuși careul pare plăcut intrigat de atacul și imaginația lui 2-3-1-4, cel puțin citind datele privind abonamentele, au crescut cu 2 de unități față de anul trecut. Multe inovații îi vor stimula și pe cei care au fost acolo înainte, de exemplu Carlo Ancelotti, chemat să răspundă prezent și să-și arate toată valoarea. Napoli a fost dezamăgit în primul an, nu atât pentru clasamentul final (al doilea, la fel ca predecesorul său), cât pentru sentimentul de capitulare față de Juve, completat apoi de eliminări în diferitele cupe.
Pe scurt, ceea ce urmează să înceapă va fi și pentru el un campionat-adevăr, aterizat pe versanții Vezuviului cu reputația de cineva care, aproape singur, poate face diferența și acum obligat să demonstreze cu fapte. Dar jocul bun va fi numitorul comun aproape peste tot, nu doar în cele mai celebrate pătrate. Pentru cei cunoscuți (și câștigători) Simone Inzaghi și Gasperini, foarte blindați de Lazio și Atalanta, Se adaugă Di Francesco și Andreazzoli, aleși de Sampdoria și Genova, Montella, confirmați de Fiorentina lui Commisso, Semplici de la Spal, De Zerbi de la Sassuolo, Mihajlovic de la Bologna și chiar Corini și Liverani, autori ai promoțiilor de la Brescia și Lecce. Pe scurt, Seria A a tacticilor exagerate și faza defensivă în fața tuturor riscă să rămână o amintire îndepărtată, un fel de poveste de spus copiilor înainte de a-i culca. Cu excepția cazului în care Mazzarri (Torino), D'Aversa (Parma), Juric (Verona) și Maran (Cagliari), ultimele bastioane ale unui fotbal care a fost, nu reușesc să surprindă pe toată lumea și să urce pe scenă, demonstrând că noul drum, oricât de atrăgător, , nu este neapărat mai bun decât cel vechi.
