Din bine keynesian, Ministerul alege crede în puterea de vindecare a investiţiilor publice. Și poate cu această credință s-a achitat pentru că a acceptat „broasca” unui deficit de 2,4 la sută. Ministrul Economiei este convins că investitorul Stat va putea crește cu 4 zecimale, la 1,6 la sută decât era de așteptat, creșterea economică în 2019, permițând o scădere ușoară a raportului datorie/PIB chiar și cu un deficit de 2,4.
Ministerul Savona este pe aceeași linie, chiar dacă dă numere paradoxal diferite. Italia, spune Savona, are conturi de stat cu excedent primar (venituri minus cheltuieli net de dobânda la datorie) și conturi externe care sunt și ele în excedent. Prin urmare, își poate permite să mobilizeze 50 de miliarde de resurse și să înceapă cercul virtuos al mai multor investiții, al unei creșteri mai mari, al ratei de îndatorare din PIB mai scăzută pentru a ieși din capcana austerității.
Aceeași cifră, 50 de miliarde, se regăsește în declarațiile de la Prim-ministrul Conte: am alocat 38 de miliarde pentru investiții pentru următorii 15 ani și 15 pentru următorii trei ani (de fapt guvernul Gentiloni stabilise cele 38 de miliarde). Pusă în acești termeni, desigur, întrebarea ar părea a fi o non-problema. Dar nu este așa.
tema deImpactul investițiilor publice asupra PIB-ului este de fapt foarte controversat iar dacă unele analize sunt de acord cu Tria și Savona, majoritatea economiștilor sunt îndoieli. Potrivit unui document recent de laFMI, care examinează problema în general, investițiile publice au efecte pozitive de durată asupra producţiei şi veniturilor. În special, o creștere de un punct crește nivelul PIB-ului cu aproximativ jumătate de punct în același an și cu un punct și jumătate patru ani mai târziu.
Totuși, cei care cred că economia se mișcă în principal datorită inovației și reformelor care măresc eficiența pieței rămân sceptici. Pentru Carlo Cottarelli pârghia investițiilor publice este importantă, dar „nu este panaceul”. Potrivit guvernatorului Băncii Italiei, Ignazio Visco, evaluarea impactului investițiilor publice este „înconjurat de mare incertezza” deoarece „mărimea multiplicatorului depinde de diverși factori” a căror listă este foarte lungă.
Dar este mai presus de toate experienta istoric cel mai mare duşman al fanilor keynesieni ai investiţiilor statului. De ani de zile, guvernele de diferite culori au alocat sume importante la buget pentru a fi folosite pentru a spori dotarea infrastructurala, cercetarea, calitatea mediului, miliarde, însă, care nu se traduc în proiecte și rămân în mare parte o carte de vis.
În prezent, însuși Tria a dezvăluit într-o ședință confidențială înainte de manevră, există în faldurile bugetului de stat credite pentru 150 de miliarde destinate a fi utilizate în următorii 15 ani, dintre care 118 pot fi activate imediat, dar care nu pleacă din cele mai diverse motive.
Acesta este „comoara” de speranță pentru ministrul economiei. Din când în când Tria descoperă un nou set de cutie: investiții blocate în instituțiile de asigurări sociale sau un plan de închisoare care a ajuns într-un sertar al Ministerului Justiției, de exemplu.
Chiar și atunci când ies din cartea de vis însă investițiile au un impact incert și pe termen lung. Potrivit unei cercetări efectuate de BCE condus de Jasper De Jong, care a analizat consecințele economice ale investițiilor publice în diferite țări europene începând cu anii 60, în Italia efectele multiplicative sunt printre cele mai scăzute, aproape nule. Conform unei linii de analiză (vezi economistul lui Bruegel, Alessio Terzi, în Foglio din 26 august) aceasta depinde de faptul că deciziile sunt adesea condiționate de interesele politice și electorale care subminează rezultatele riguroase ale analizei cost-beneficiu.
Din 1982 au existat încercări nereușite de a pune analiza cost-beneficiu în slujba deciziilor de investiții ale Administrației Publice. Primul care a încercat a fost însuși Savona, pe atunci în fruntea Ministerului Bugetului, cu crearea unei unități tehnice de evaluare imediat paralizată de presiunea politică și transferată mai întâi la Trezorerie și apoi la Dezvoltare Economică.
Romano Prodi a încercat apoi din nou cu crearea Invitalia care folosește metodologii europene, dar evaluările sale nu sunt dezvăluite. În cele din urmă, în 2014, Matteo Renzi a înființat unitatea de verificare și control pe cenușa vechii unități de la Savona, dar conform lui Luigi Marsullo, evaluator pentru guvern și Comisia UE, „nu pare să fi produs și ea rezultate apreciabile”.
Acum Tria încearcă din nou, conform căreia „trebuie să reconstruim o structură care să reprezinte un fel de versiune actualizată a Departamentului de Construcții și să fie capabilă să ofere proiecte definitive organismelor care trebuie să construiți sau renovați case, spitale sau școli”. Vom vedea.
