Il subiectul reglementării platformei este, fără îndoială, de actualitate și recenta decizie a Autorității pentru protecția datelor cu caracter personal a demonstrat-o și ea suspendați activitatea ChatGPT în Italia, decizie care a stârnit numeroase controverse dar care trebuie evaluată și prin prisma giganticelor probleme de securitate pe care le ridică integrarea platformei în numeroase aplicații.
Alarmă pentru evoluția inteligenței artificiale generative
L "alarmă mai autoritar a fost dat acum câteva zile de Jen spre est, director al CISA, Agenția Americană pentru Securitate Cibernetică și Securitate a Infrastructurii, în a discurs la Consiliul Atlantic. Este definită i instrumentele AI generative reprezintă cea mai mare problemă de securitate cu care va trebui să ne confruntăm în acest secol. Motivul constă în ușurința cu care se realizează jailbreak-ul ChatGPT, adică posibilitatea de a introduce coduri terță parte prin depășirea restricțiilor platformei. THE riscuri sunt legate de posibilitatea de a introduce cod rău intenționat și de a-l răspândi masiv; utilizarea datelor sensibile ale companiei pentru a alimenta platformele; capacitatea de a genera campanii de phishing extrem de realiste și personalizate pentru răspândirea ransomware-ului. Tocmai din cauza acestor riscuri le plac unor companii JPMorgan avea utilizarea ChatGPT este interzisă.
Comentând riscurile pe care le implică utilizarea platformelor de inteligență artificială generativă și necesitatea unui sistem de reglementare care să controleze circulația și utilizarea acestora, Easterly s-a referit la problemele pe care le ridică răspândirea rețelelor sociale care a avut loc fără reguli și cu scopul declarat al lui Zuckerberg de a „mișcă-te repede și sparge lucruri” și care acum distruge sănătatea mintală a copiilor noștri.
La împingere a tuturor grupurilor mari să încorporeze o aplicație generativă de inteligență artificială în platformele lor cât mai repede posibil, fara probleme despre metodele de utilizare și siguranță și branding orice apel la prudență deoarece retrograd este inspirat de unul mentalitate anti-inovare seamănă foarte mult cu ceea ce s-a întâmplat între sfârșitul anilor optzeci și începutul anilor nouăzeci când o serie de antreprenori au început să folosească infrastructura internetului fără autorizație în scopuri comerciale. Acolo National Science Foundation care dezvoltase coloana vertebrală a internetului pentru conectarea centrelor de calcul ale universităților și agențiilor guvernamentale și care restricționase utilizarea sa doar la utilizatorii autorizați, a fost nevoită, din cauza presiunii politice exercitate de noile companii, să deschidă infrastructura pentru uz comercial în 1992. .
Internetul și primele preocupări legate de reglementarea acestuia
Cu toate acestea, infrastructura de internet nu fusese construită în aceste scopuri și lipsea o cerință esențială din specificațiile proiectului, și anume un sistem de securitate intrinsecă. Deoarece scopul era garantarea rezistenței infrastructurii, punctele de acces trebuiau să fie clar identificabile și protejate. Odată cu deschiderea în scop comercial, punctele de acces s-au înmulțit fără controale, crescând exponențial vulnerabilitatea. Din acest motiv, s-a dezvoltat o industrie gigantică de securitate cibernetică, care crește mai rapid decât creșterea internetului în sine.
L "industria legată de internet a reuşit în prima jumătate a anilor 'XNUMX să exercite o puternică presiunea politică asupra Congresului și a administrației americane creând condiţiile unei reforme radicale a sistemului de comunicaţii care a avut ca rezultat aprobarea Legea telecomunicațiilor din 1996 şi intervenţiile legislative ulterioare. Cel mai semnificativ aspect a fost garantarea imunității civile și penale față de platforme împiedicându-le să fie asimilate editorilor. Industria s-a bucurat de simpatie politică și publică proporțională cu antipatia sa față de companiile de telecomunicații, giganți care dominaseră piața de o sută de ani, cu puțină dorință de a inova și de a servi clienții.
La răspândirea internațională a internetului a fost foarte rapidă în ciuda unor ezitări iniţiale. Exista îngrijorarea că serviciile americane foloseau infrastructura pentru activitățile lor de informații (lo Scandal eșalon apăruse deja în Noua Zeelandă în 1996) și se credea că până la urmă totul va fi readus în cadrul ITU (International Telecommunication Union) după schema care caracterizase întotdeauna lumea telecomunicațiilor. L'obiectivul Statelor Unite cu toate acestea, a fost aceea a răspândirii tehnologiei la scară planetară, menținând în același timp controlul ferm asupra infrastructurii. Din acest motiv, administrația americană a exercitat o presiune diplomatică foarte puternică. Ira Magaziner, mâna dreaptă a lui Clinton pentru cele mai complicate întrebări, a convins Europa să accepte fără discuție tezele americane. Așa a fost că ulterior a fost aprobat Portul sigur care a permis companiilor americane să operează în Europa în aceleași condiții cu care au lucrat în Statele Unite.
Doar China a reglementat internetul de la început
Doar eu cinesi s-au îngrijorat de la început reglementează internetul. Vorbind cu Xiahong, managerul de relații publice al unui startup legat de internet, i doi jurnaliști de la „Wired” Jeremie Barme e Sang Ye a raportat în termeni extrem de incisivi problemele care aveau să devină vizibile apoi și în Occident mulți ani mai târziu: „O rețea care permite fiecărui individ să facă ceea ce vrea cu toată acea vorbărie confuză de bine și rău, bine și rău, toate amestecate, un rețea hegemonică care dăunează drepturilor altora. Nici o îndoială Internet fie o colonie: a colonie de informații. Din momentul în care intri online te confrunți cu hegemonia britanică. Nu este vorba despre a face internetul mai convenabil pentru cei care nu vorbesc engleza. Idealul nostru este să creăm o rețea exclusiv chineză”.
După cel puţin 16 intervenţii legislative şi de reglementare, în anul 2000 al IX-lea Congres Naţional al Poporului a aprobat deciziile de asigurare a securitatea internetului: un act prin care a fost definit un cadru organic care să ghideze dezvoltarea noii infrastructuri. Nu vreau să discut despre obiectivele guvernului chinez la acea vreme, ci despre consapevolezza că i Chinezii au avut fenomenul.
In Europa în schimb era unul conformitate substanțială împotriva solicitărilor administrației americane, cu un minim de profunzime și discuție doar pentru implicațiile scandalului Echelon. A existat un raport care a fost prezentat Parlamentului European și s-a încheiat cu o dezbatere jenantă în septembrie 1998, în timpul căreia, deși admitea legitimitatea instrumentelor de control în masă pentru prevenirea criminalității și terorismului, a subliniat necesitatea unui control democratic mai mare asupra instrumentelor.
Parlamentul UE era însă la finalul mandatului său și nu ar fi avut timp să lanseze o inițiativă în acest sens. După alegerile europene, discuția despre Eșalon a fost reluată de noul parlament la începutul anului 2000 în contextul lucrărilor privind protecția vieții private, iar de această dată a dat naștere unei comisii de anchetă temporare cu scopul de a constata existența și funcționalitatea. al Echelonului și să verifice inițiativele care urmează să fie adoptate pentru a proteja cetățenii și întreprinderile europene.
Cazul Max Schrems
În inerția parlamentului, inițiativa decisivă a fost luată în mod surprinzător de un tânăr student la drept austriac, max Schrems: readucerea rolului platformelor electronice în centrul discuției. Mai târziu la Dezvăluiri Snowden, Schrems a depus o plângere împotriva Facebook Ireland la comisarul irlandez pentru protecția datelor.
La reclamație a fost inspirat de tratatul Safe Harbor pe care Statele Unite l-au semnat cu Uniunea Europeană în 2000 și a avut ca scop împiedica că i datele colectate de Facebook Ireland Ltd au fost transferate la Facebook Inc. în Statele Unitecel. Comisarul irlandez a respins inițial cazul ca fiind frivol și nefondat, dar Schrems nu a renunțat. Prin mai multe grade de judecată și cu sprijinul tot mai mare al organizațiilor societății civile, a reușit să ajungă la Curtea Europeană de Justiție, care, printr-o sentință istorică din octombrie 2015, a invalidat tratatul Safe Harbour pe care Uniunea l-a elaborat atât de dureros european.
Uniunea Europeană s-a văzut nevoită să renegocieze tratatul cu Statele Unite pe alte baze, iar în câteva luni a întocmit un nou acord care a intrat în vigoare la jumătatea anului 2016. Cu toate acestea, nu au luat în considerare Determinarea lui Schrems, care între timp a avut fondat o organizație numită Noyb, (acronim pentru niciunul din afacerile tale), pentru a-și apăra motivele. Cu sprijinul organizației, Schrems a ridicat aîncă un proces împotriva Facebook, a aterizat din nou la Curtea de Justiție: în sentința pronunțată la 16 iulie 2020, Curtea a stabilit că legislația europeană implementată în grabă după anularea Safe Harbor nu îndeplinește cerințele de proporționalitate impuse de legislația Uniunii deoarece supravegherea bazată pe SUA dreptul intern nu se limitează la ceea ce este strict necesar.
Între timp Comisia Europeană a recuperat terenul pierdut prin lansare numeroase acte pentru reglementează utilizarea internetului, dar eficacitatea acestor intervenții riscă să fie limitată în absența intervenției de reglementare a Congresului SUA. Legiuitorul american, care a promovat recent o serie de audieri și investigații de constatare a activităților platformelor, este conștient de problemele, dar întâmpină și dificultăți în a interveni din cauza opoziției foarte puternice față de o intervenție legislativă care reglementează activitatea acestora. . Argumentul principal este că reglementarea împiedică inovația.
Comparația dintre Ietf și ISO
În realitate, succesul internetului nu provine din absența reglementării, ci din metoda de lucru care adoptase Task Force inginerie Internet (ietf). O metodă de lucru la ani lumină de cea a industriei tradiționale de telecomunicații. David Clark, unul dintre pionierii web-ului, la începutul anilor XNUMX, în apogeul bătăliei pentru standardele de rețea care a înfruntat comunitatea internetului cu ISO (Organizația Internațională pentru Standardizare) a exprimat astfel: „Refuzăm regii, președinții si votul. În schimb, credem într-un consens aproximativ și în munca de codificare”. În IETF nu există membri permanenți, ci doar participanți și nici măcar nu există un mecanism de vot: sistemul de construire a consensului se bazează pe funcționalitatea soluțiilor tehnice.
Pe de altă parte, tocmai datorită caracteristicilor sale birocratice, procesul de dezvoltare a protocolului în cadrul ISO a fost foarte lent, iar formarea consensului mai dificilă, în timp ce metoda de lucru a comunității de inginerie internet a fost mult mai rapidă și mai eficientă și s-a bazat pe acceptarea tacită a principiului că oricine poate participa la dezvoltare, punându-și la dispoziție ideile: în final, soluția care a funcționat cel mai bine a fost adoptată. Mike Padlipsky, un membru timpuriu al grupului de lucru care a dezvoltat protocoalele de rețea ARPANET, a rezumat el efectiv diversitatea celor doi abordari calificând cea de comunitatea internetului ca metodă descriptivă iar cel alISO ca metodă prescriptivă. Adăugând cu răutate că „în timp ce abordarea descriptivă adoptată de comunitatea internetului este potrivită tehnologiei, modelul prescriptiv folosit de organismele de standardizare precum ISO este mai potrivit pentru teologie”. În realitate, elementul fundamental care a diferențiat cele două abordări a fost că Internetul s-a mulțumit cu un model „best effort”, adică fără garanții de performanță, în timp ce Iso și Itu au urmărit un model cu calitate garantată, așa cum au cerut companiile de telecomunicații. Între cele două modele cel diferența este mai mult teoretică decât reală, deoarece odată cu creșterea performanței tehnologiei calitatea se îmbunătățește până la punctul de a face cele două modele indistinguibile, dar în primul caz îmbunătățirea se obține cu costuri semnificativ mai mici.
