Miercuri, 24 decembrie, în Il Sole 6 ore, Gian Maria Gros Pietro și Carlo De Benedetti au abordat problema Ilva din Taranto din două unghiuri opuse: cel al recuperării care vizează continuitatea afacerii siderurgice (Gros Pietro) și cel al reabilitare (achitată în întregime de stat) care vizează reconversia zonei (De Benedetti). În timp ce prima ipoteză pare realistă, chiar dacă dificil de implementat, a doua este în schimb complet nerealistă. Odată cu încetarea activității de producție, pe care judecătorii o consideră cauza poluării și deci sursa infracțiunii, singurul lucru pe care trebuie să-l facă societatea este să pună în siguranță uzinele și zona și să asigure supravegherea acesteia. Remedierea propriu-zisă, adică cea pregătitoare pentru o eventuală reutilizare a site-ului, poate fi amânată pe termen nelimitat. Cu excepția cazului în care statul, așa cum sugerează De Benedetti, este cel care își asumă costurile, în speranța (dubioasă) de a putea revendica proprietatea mâine, sau un grup privat care face acest lucru cu convingerea că viitoarea valorificare a zona poate acoperi costurile de curățenie. Două ipoteze foarte îndepărtate și foarte nerealiste.
Singurul efect cert al încetării producției, solicitat de Justiție și dorit de Verzi și, acum, tot de De Benedetti, ar fi casarea zonei și vandalizarea ulterioară și inevitabila a acesteia. Un uriaș dezastru economic, social și de mediu care poate fi evitat doar dacă se urmează calea indicată de decretul-lege: adică calea colaborării între companie, instituții (inclusiv Justiție) și organizațiile sindicale până la trei ani. planul de mediu al ciclului siderurgic în contextul continuității producției. Este un drum îngust, într-adevăr, foarte îngust, dar nu imposibil de parcurs. O putem face.
Atunci de ce se opune De Benedetti? Nu din realism (e inutil să încerci, mai bine las-o în pace) ci, mă tem, dintr-o părtinire antiindustrială. De Benedetti nu numai că contestă conducerea Ilva de către Rivas, ale căror merite nu le recunoaște și pe care, dimpotrivă, le disprețuiește clar, dar contestă însăși ideea de a fi creat un mare centru siderurgic cu ciclu integrat. în Taranto. A face acest lucru a fost o greșeală a IRI și a statului, punct. Că Taranto a marcat un punct de cotitură în istoria industriei siderurgice și că a fost una dintre pârghiile miracolului economic italian pare să nu conteze degeaba. Acestea sunt lucruri din trecut, la fel cum Olivetti și, în curând, și Fiat aparțin trecutului. Arheologie industrială, viitorul este în altă parte, este în impalpabil.
Cu tot respectul, trebuie spus că De Benedetti greșește: industria prelucrătoare, precum și industria siderurgică, nu este doar și rămâne fundamentală pentru dezvoltare, ci are și un mare viitor în față, cu condiția, evident, să știe cum să facă. se reînnoiește. În recenta sa „Noua revoluție industrială” Peter Marsh arată pe Arvedi (producătorul de oțel cremones) ca un exemplu de inovație în ciclul fierului și oțelului de o importanță extraordinară la nivel global și spune același lucru despre Danieli, compania friulană care construiește oțelării din întreaga lume. Chiar și față de grupul Riva are cuvinte de apreciere.
Dacă Oscar Senigallia (părintele industriei siderurgice publice) a făcut o greșeală, nu a fost așadar să construiască uzina din Taranto, așa cum spune De Benedetti, ci, dacă ceva, să fi cedat presiunii sindicale (în primul rând Fiom-ul lui Trentin) și politice ( DC și PCI) pentru a dubla acest lucru. Greșeala, tot a justiției, a fost aceea de a nu fi denunțat acei administratori locali care au permis raionului Tamburi să se extindă până la marginea uzinei și care astăzi sunt poate în primul rând în plângerea consecințelor mai mult decât previzibile. Aceste erori trebuie remediate și modalitatea de a face acest lucru este aceea a inovației tehnologice a întregului ciclu de producție care este indicată în Autorizația Integrată de Mediu care acum este lege și pe care toată lumea, companie, administratori și magistrați, sperăm, se va angaja să o respecte.
De Benedetti a spus însă ceva corect în discursul său și anume că zonele industriale abandonate, din care Italia este împrăștiată, pot și trebuie folosite ca pârghii pentru dezvoltarea teritoriilor. Acest lucru este posibil, în opinia mea, cu condiția ca experiența negativă a lui Bagnoli să fie prețuită. În Bagnoli, faza de reabilitare a fost separată de cea de reutilizare și valorificare a zonelor de teama speculațiilor. Lipsa un proiect și lipsea un singur manager al implementării acestuia și rezultatul a fost că restaurarea a fost făcută, dar zona este încă o grămadă de resturi (cum s-ar întâmpla inevitabil în Taranto). Recuperarea și proiectul de reutilizare a zonei trebuie în schimb să meargă mână în mână și să fie conduse de o singură entitate, așa cum atât persoanele publice, cât și cele private trebuie să poată contribui la proiect. S-a făcut cu succes la Cardiff și dacă au reușit în Țara Galilor, nu există niciun motiv să nu o putem face și noi.
