Nu este nevoie să te declari și să te consideri un catolic observant și practicant pentru a te simți profund întristat și amărât de evenimentele triste care implică Vaticanul: comportament nonșalant asupra banilor, bancheri îndoielnici care ajung mai întâi în funcții de foarte mare responsabilitate și apoi sunt dați afară. a acelor foarte înalţi prelaţi care anterior îi aşezaseră în acele locuri. Cardinalul Tarcisio Bertone a fost cel care l-a sunat pe Ettore în 2008
Gotti Tedeschi să gestioneze finanțele Guvernoratului Vaticanului. THE
între timp se scurge știri din și în toate direcțiile, în timp ce până și majordomul Sfântului Părinte este acuzat. Și în Vatican sunt cei care, înainte de a se îngrijora de veridicitatea sau nu a faptelor și de originea acelei știri, o scot pe jurnaliştii care o publică și o difuzează. De parcă ar fi suficientă o intervenție viguroasă de cenzură pentru a rezolva problemele unei Biserici aflate în dificultate evidentă și cu puțină credibilitate.
Deci tristețe și amărăciune. Simțit în special în Italia nu numai de către catolici în rundă. Da, pentru că este greu, chiar și pentru cei care se cred laici convinși, să nu-și amintească importanța și contribuția ideilor și comportamentelor pe care unii Papi (italieni) le-au dat prestigiului și uneori stabilității Statului nostru. Prima referire este la Papa Roncalli. I-a urmat lui Pius al XII-lea (prințul Papă care a vorbit adesea și nu întotdeauna în mod oportun în politica italiană și cu care chiar și foarte catolicul Alcide De Gasperi a avut dificultăți de relație), Ioan al XXIII-lea nu a împiedicat dialogul dintre catolicii italieni și socialiști, din care s-a născut primul centru-stânga. Aceia au fost anii în care a început politica de detenție internațională, cu protagoniști pe Papa, Kennedy și Hrușciov.
Dar a fost mai ales o Montini că trebuie să ne gândim cu recunoștință pentru modul în care a reușit să ne ajute țara, fără să treacă vreodată frontiera ingerințelor nejustificate, într-unul dintre cele mai dramatice momente ale Republicii noastre: acela de Crima Moro. Când omul de stat creștin-democrat a fost găsit ucis de Brigăzile Roșii după îndelungata sa închisoare, familia a refuzat să participe la înmormântarea de stat și a fost Paul al VI-lea, care (caz unic în istorie) a participat și a prezidat ceremonia de înmormântare de la San Giovanni, să-şi pună tot prestigiul şi autoritatea alături de Statul italian. Erau vremuri când era la modă să spui: „Nici cu statul, nici cu Brigăzile Roșii”.
În acest cadru de amintiri ne gândim la angoasa profundă care trebuie să fi lovit comunitatea catolică italiană în ultimele zile. Mai presus de toate, acea parte a acesteia care s-a preocupat întotdeauna de a-și păstra statutul catolic într-un echilibru riguros cu participarea la viața publică italiană. Cu siguranță pe vremea Papei Ioan și a Papei Montini mai exista DC. Dar nu numai în DC catolicii italieni s-au recunoscut. Așa cum DC nu și-a identificat prezența în politică doar referindu-se la Biserică. Este adevărat că DC a promovat referendumuri împotriva divorțului și apoi împotriva avortului. Le-a pierdut. El a luat act de aceasta și a evitat să existe o repercusiune negativă asupra echilibrului politic pe care se întemeia guvernarea țării.
Astăzi DC nu mai există. Și în ultimii ani am văzut că Biserica preferă să își spună cuvântul în politică fără partide de referință. În teorie ar putea fi bine, progres. Dar în realitate nu a fost întotdeauna așa. Fără medierea partidului catolic, intervențiile Bisericii au apărut multor mireni din ce în ce mai întinși. Gândiți-vă la invitațiile cardinalului Ruini de a părăsi urnele cu ocazia referendumului privind fertilizarea asistată. Și gata să culeagă fără dacă și dar indiciile de dincolo de Tibru erau tocmai forțe politice care aveau de iertat atât în ceea ce privește etica publică, cât și cea privată.
În acest context figura lui Papa Ratzinger, primit de opinia publică și de majoritatea mass-media cu așteptări mari: un mare şi riguros teolog, capabil (în opinia multora) să conțină o deriva anti-tradiționalistă și relativistă, și, ca atare, expus la hărțuirea altor credințe religioase, în special a celei islamice. Nu este o coincidență că comentatorii ocazionali au exaltat discursul Papei Benedict la Universitatea din Regensburg cu tonuri și referințe ale unei cruciade.
În aceste zile, Ratzinger nu și-a ascuns tristețea pentru evenimentele care au zguduit Biserica. În același timp, nu a luat și nici nu a anunțat măsuri împotriva protagoniștilor acelor evenimente. Îngăduința unui Păstor de suflete? Nehotărârea unui savant mai atras de studiile teologice și de relația cu credința decât de conducerea unei entități complexe precum Sfântul Scaun? Prudența potrivită a unui Papă mult avansat în ani? Ar putea fi un pic din toate aceste motive împreună. Faptul rămâne că Biserica și lumea catolică sunt străbătute de descurajare și tristețe.
Papa se află de ieri seară la Milano pentru o vizită de trei zile la Biserica Ambrosiană. Ar putea fi un prilej de relansare a imaginii Bisericii: întâlniri cu familiile și pelerinii, un concert grozav la Scala, „o baie de afecțiune departe de problemele curiei”, după cum scria Il Foglio, care însă nu a ascuns. „nedumerirea” celor care îl primesc pe Papa.
Și aici merită să ne amintim că regiunea Lombardia, a cărei capitală este Milano, este condusă de o altă figură mult discutată în lumea catolică de astăzi:
Robert Formigoni din Comuniune si Eliberare. Formigoni și sistemul său de putere, întemeiat în mare parte pe prietenii acelei comunități ecleziale, se află în centrul
scandaluri relevante centrate în vacanțe generoase care ar fi oferite guvernatorului,
de la prietenii săi CL care au fost și interlocutori ai Regiunii și beneficiari ai contractelor pentru sistemul complex de sănătate lombard. Formigoni a spus în repetate rânduri că nu are nicio intenție să-și părăsească (al patrulea) post.
Pe scurt, dificultățile lumii catolice nu se opresc și chiar depășesc limitele palatelor Vaticanului. Montanelli a scris odată că, atunci când Giulio Andreotti l-a însoțit pe De Gasperi la liturghie, de care era subsecretar, în timp ce prim-ministrul vorbea cu Dumnezeu, a preferat să vorbească cu preoții. A gândi rău este un păcat. Dar din poveștile „cocorilor” din Vatican și sărbătorile castului guvernator lombard, avem impresia că cei care, ca omul de stat din Trentino, merg la biserică pentru a vorbi cu Dumnezeu, sunt din ce în ce mai în dificultate și probabil și în minoritatea.
