Au trecut treizeci de ani de la semnarea Tratatul de la Maastricht, la 7 februarie 1992. De fapt, ultima etapă instituțională majoră a Uniunii Europene, elaborată atunci în cadrul unei situații politice favorabile și datorită impulsului decisiv al președinției italiene a Consiliului European în perioada iulie-decembrie 1990. După căderea Zidului, istoria economică și politică a Europei s-a bazat în întregime pe această înțelegere. În următoarele luni, pe agendă se află reforma Pactului de Stabilitate, devenită acum inadecvată de doi ani de pandemie și de depășirea tuturor parametrilor actuali ai finanțelor publice ale UE.
Jacques Ziller, președinte al Societas Iuris Publici Europaei, asociația savanților europeni de drept public, a fost profesor la Universitatea Paris 1-Panthéon-Sorbonne. „Generația mea a trăit epoca de aur a integrării europene, chiar dacă am crezut că Zidul Berlinului va dura pentru totdeauna. Maastricht a acordat pentru prima dată centralitate Parlamentului European și a pus bazele uniunii economice și monedei unice de astăzi. Astăzi, din păcate, nu sunt toate condițiile politice pentru un alt Maastricht».
În ce moment s-a ajuns la acordul de la Maastricht?
„Impingerea politică puternică a venit cel puțin de la mijlocul anilor 80, din climatul de entuziasm pro-european după intrarea Spaniei și Portugaliei. Maastricht nu a fost doar rezultatul politic inevitabil după căderea Zidului, ci a fost un set de factori pozitivi de convergență. De exemplu, un rol important l-au jucat strategiile conservatorilor englezi ai lui John Major. De fapt, chiar și printre ei a existat o componentă pro-europeană».
Revizuirea Pactului de stabilitate este următoarea numire majoră pentru Uniune. Există loc pentru o reformă pro-europeană a finanțelor publice?
«Pe vremea lui Maastricht s-au ales niște numere ale finanțelor publice, aproape că aș spune „aleatoriu”. Cu moneda unică au fost instituționalizate și făcute sacre. „Partea germană” nu va mai fi poate un obstacol, chiar cancelarul Olaf Scholz ar putea fi cheia de boltă a unei reforme în sens deschis la minte. Cu Bruno Le Maire a demonstrat în ultimii doi ani o viziune pe termen lung a intereselor europene”.
Deci va exista „mai multă Europă” după pandemie?
„Sunt niște condiții favorabile pe continent. Guvernul italian este astăzi foarte apreciat și respectat. Atitudinea prim-ministrului Rutte și a Olandei nu este aceeași ca acum doi ani. Austria are și un alt guvern. Dar mai presus de toate va fi marea înțelegere dintre Macron, Scholz și Draghi care ar putea duce la o revizuire strategică a regulilor privind deficitul și datoria”.
După un interludiu nefericit în relațiile bilaterale dintre Franța și Italia, axa Roma-Paris, pe linia directă dintre Emmanuel Macron și Mario Draghi, pare intenționată să impulsioneze integrarea..
„De fapt, Brexitul a schimbat scenariile. Până în 2016, patru țări puternice din Europa s-au confruntat, iar Italia a fost cea mai slabă parte a acestora. Acum au mai rămas trei mari puteri, Germania, Franța și Italia. Axa Roma-Paris ne duce înapoi la situația de acum 70 de ani, când inițiativele franco-italiene au ghidat dezvoltarea Uniunii. Macron este mai mult moștenitorul creștin-democraților francezi ai vremii, precum Monnet și Schuman, decât al gauliștilor”.
Celălalt mare pact care guvernează Europa este cel dintre Franța și Germania. Se va încheia în sfârșit capitolul despre austeritate cu social-democratul Scholz din Cancelaria Federală, în ciuda inflației în creștere?
„Guvernul Scholz ar putea opta pentru o politică integraționistă după modelul lui Helmut Kohl. Nemții au obiceiul să întocmească un contract serios de guvernare și cel semnat cu liberalii și verzii este mult mai pro-european decât cei din trecutul recent».
Înființarea unei agenții europene pentru datorii este pe ordinea de zi. Dar fără politică, progresul în economie este riscant, asta ne învață istoria Uniunii.
„În pandemie am aplicat clauze extraordinare de excepție. Pentru a merge mai departe, ar fi necesară reforma tratatelor. Dar orice guvern, chiar și cel al Maltei, ar putea bloca lucrarea. De la negocieri până la semnături a trecut mai bine de un an, fără a socoti incertitudinea eventualelor referendumuri. Și până la urmă ar putea exista un blocaj din partea curților constituționale naționale, mă gândesc mai ales la Germania”.
Odată depășit capitolul dureros al Brexit-ului, Europa de Est, așa-numitul bloc Vișegrad, va reprezenta viitoarea putere de interdicție în integrarea politică?
„Sunt „două Est”, primul este cel din cadrul Uniunii, reprezentat de fronturile eurosceptice ale Poloniei și Ungariei. La Budapesta votăm în mai, vom vedea ce se întâmplă. Și apoi este al doilea Est, în afara Uniunii, cel al Rusiei lui Putin. Criza de pe frontul ucrainean ar putea duce la un rezultat neașteptat: împingerea pentru o cerere mai mare de integrare, așa cum sa întâmplat între 1950 și 1990 cu Războiul Rece. În afara Uniunii, Ucraina ar putea deveni în continuare un „stat tampon” precum Finlanda până la căderea Zidului. În orice caz, teama care străbate acea graniță foarte lungă dintre Rusia și Polonia o va apropia pe cea din urmă de Europa foarte curând”.
