Salvator Felipe Jacinto Dali s-a născut în orașul Figueras 11 mai 1984, loc al copilăriei sale dar și al memoriei. S-a mutat mai întâi la Paris, apoi în Statele Unite și în cele din urmă la Port Lligat, pe Costa Brava, mereu însoțit de soția sa Gala.
În 1961 se hotărăște să se întoarcă pentru o vizită în orașul său îndrăgit, aici mustața lui „antene” – așa cum le numea el însuși – a început să vibreze la vederea vestigiilor arhitecturale ale Teatrului Municipal și, fără să bată pleoapa, s-a hotărât. a vrut să-și construiască aici muzeul.
În primul rând, sunt un pictor eminamente teatral. Apoi, teatrul este chiar în fața bisericii unde am fost botezat, în sfârșit, în foaierul acelui teatru mi-am expus pentru prima dată tablourile.
După mai multe negocieri cu municipalitatea Figueras, guvernul spaniol a fost implicat și pentru a-i acorda artistului ceea ce și-a dorit.
Maestrul a donat municipalității o colecție de picturi ale sale, în timp ce municipalitatea i-a plătit un milion de pesete care, cu alte treizeci și trei de milioane de la stat, au fost folosite pentru restaurarea teatrului și astfel transformarea lui în muzeu. Desenele noii clădiri au fost realizate chiar de Dali, toate după extravaganța sa.
La 28 septembrie 1974, proiectul era astfel gata să fie inaugurat. Așezat pe un tron aurit ținând în mână un baston care i-a aparținut lui Sarah Bernhardt, maestrul le-a spus invitaților prezenți „Aș dori ca acest muzeu să devină centrul spiritual al Europei”. De fapt, intenția lui era să-l vadă ca pe un teren de antrenament pentru imaginația – de care era deosebit de dotat – un loc pentru a atinge sufletele și a stimula mintea într-un fel de profundă ironie a intelectului. Pot fi?
Contradicțiile lui făceau parte din ființa lui, precum cupola geodezică gri așezată pe vechea clădire roz, un cap deasupra unui corp greșit. Să nu vorbim despre ouăle mari de struț ca crenelurile unui castel. Fără deformări, doar un detaliu, ca un „cuie” în butoniera unui sacou.
Și dacă vrem să ne pierdem echilibrul, doar ne oprim și ne uităm la tavanul camerei Nobile, intitulată "Eu Palu del Vent“, o adevărată reprezentare a lui Dalì din abdomenul căruia ies sertare răsturnate, în timp ce Gala se învârte pe cer. Ambele urcă spre vântul de tramontana (vânt care suflă peste câmpia Ampurdàn din jurul Figueras) cu o ofrandă de monede. Totul este foarte clar în sensul său, Dalì își plătește datoria față de locul său de origine, oferindu-i și toate averea.
Muzeul nu a oferit nici un fel de ghid scris, pentru că, potrivit lui Dali, cuvintele sunt acolo doar pentru a încurca. Până la urmă, capacitatea de a implica privitorul este automată doar în observarea complexității lucrărilor expuse, care în cele din urmă devin simpli custozi ai unui suprarealism bine declarat. De fapt, Dalì pare să vrea să întrebe fiecare vizitator unde este granița dintre realitate și iluzie: „Iluzii optice perfecte, batjocură de realitate”.
Când maestrul era încă în viață, îi plăcea să meargă la muzeu în fiecare săptămână, verificând că totul era în locul „greșit”. Într-o zi a ordonat ca caloriferele să fie scoase și înlocuite cu grămezi de linguri de cafea... sau să nu se perceapă taxa de intrare doar pentru ziua de Bobotează.
După moartea lui și a lui Gala, toate proprietățile lor, inclusiv Turnul Gorgot precum și nenumărate opere de artă, fac parte din Fundația Gala și Salvator Dali.
Teatrul său – adică muzeul – realizează zilnic diverse comedii nescrise, în care protagoniștii – operele – se schimbă în funcție de locul de unde sunt observați, uneori atât de batjocoritoare încât să se oglindească și să ne recunoască pe noi înșine. Dar cel mai surprinzător este că cu „Operea” sa a reușit cu adevărat să definească spiritualitatea Europei, complexă, excentrică și uneori exagerată, până la punctul de a nu mai fi înțeles, așa cum se întâmplă astăzi.
