Acum că Curtea Constituțională, cu o întârziere nu mai puțin vinovată decât cei care au votat acea lege, a decretat neconstituționalitatea Porcellum, cât de probabil este guvernul Letta să reziste măcar până în 2015? Niciuna, dacă guvernul continuă pe linia plutirii și amânării. Multe dacă, pe de altă parte, își schimbă hotărât cursul și ia calea reformelor. Pe scurt, viitorul lui Letta depinde de Letta.
Sergio Marchionne i-a dat un sfat bun. Comentând performanța pozitivă a sectorului auto din Spania, unde rețeta sa (flexibilitate, productivitate, responsabilitate) a fost aplicată cu succes, CEO-ul Crysler-Fiat a spus: „trebuie să facem ca Spania care a avansat în privința regulilor pentru munca, în lupta împotriva birocrației și în reforma administrației publice Reforma electorală trebuie realizată cu siguranță dar trebuie făcute și reforme economice, fără compromis. Trebuie să cerem țării să se adapteze regulilor globale pentru a atrage investiții, altfel nu vom reuși”.
Așa a spus Marchionne, mult iubit în America și puțin considerat în Italia. Problema lui Letta nu este, așa cum se spune prea des, Renzi care, în orice caz, dintre cei trei pretendenți la secretariatul Partidului Democrat este de departe cel mai bun. Problema lui Letta sunt reformele. „Hic Rodus, hic salta” ar fi spus Marx, aici este Rhodos și aici trebuie să sari! Dacă Letta, poate și grație instigării lui Renzi, deschide un sezon de reforme, guvernul său va dura și va dobândi greutatea politică la care aspiră și o merită. Altfel, va fi mai bine ca toată lumea să meargă la alegeri de îndată ce va fi votată o nouă lege electorală.
Care sunt reformele de făcut? Sunt cele care fac posibilă creșterea productivității muncii, a fabricilor și a statului și cele care determină o reducere semnificativă a stocului de datorii a căror relație cu PIB continuă să se înrăutățească nu pentru că risipim bani (cum cred germanii), ci pentru că nu creștem mai mult. Toate reformele care fac posibilă îmbunătățirea capitalului uman merg în prima direcție și anume: reforma sistemului școlar și educațional, cea a Universității și cea a formării profesionale. La fel ca reforma pieței muncii (reforma Fornero trebuie finalizată și nu anulată), cea a serviciilor de ocupare a forței de muncă (încurajarea persoanelor private să dea o mână de ajutor) și cea a plaselor de protecție socială (care trebuie să fie temporară și finalizată pentru a fi reutilizată).
În sfârșit, o contribuție decisivă la creșterea productivității poate veni din partea unei reforme radicale a sistemului de relații industriale. Trecerea de la negocierea națională la negocierea corporativă și teritorială, de la antagonism la co-management, de la indiferența față de soarta viitoare a companiei la asumarea comună a responsabilităților ar face ca țara să facă un mare pas înainte. Ar recunoaște rolul muncitorilor în procesul de producție și, prin recompensarea productivității acestora, ar crea valoare pentru toată lumea: pentru muncitori, pentru antreprenori și pentru țară.
Aceste reforme nu costă mult dar presupun o schimbare radicală a mentalității țării, necesită noi comportamente și chiar o nouă etică socială. Bineînțeles, ele marchează sfârșitul chiriilor poziționale, chiar mizerabile precum subvenția necuvenită și marchează sfârșitul erei în care cuceririle sociale de-a lungul timpului au devenit drepturi universale dobândite. Din păcate nu ne mai putem permite, mai bine ne resemnăm.
Pe de altă parte, reforma creditării întreprinderilor (în primul rând eliminând blocarea creditelor aflată în desfășurare), sprijinirea cercetării publice și private, ajutorul pentru start-up-uri, valorificarea vocațiilor naționale (cultură, turism). , alimentație) și apărarea excelenței noastre productive (companii mari sănătoase și sistemul întreprinderilor mijlocii și mici).
În acest scop, simplificarea procedurilor, reforma AP și reducerea cotei fiscale sunt decisive. În toate domeniile, trebuie să se concentreze pe merit, profesionalism, responsabilitate și know-how: în cele din urmă, omul este cel care determină dezvoltarea și este pe moștenirea profesională a muncitorilor, pe spiritul antreprenorial de inițiativă și pe abilitățile cercetători pe care trebuie să te bazezi pentru a crește din nou. Modernizarea țării, reformarea ei, liberalizarea economiei și deschiderea ei către concurență și piețele internaționale este singura cale de ieșire din criză. Guvernul poate și trebuie să urmeze această cale: nu este o chestiune de resurse, ci de voință politică.
Această voință trebuie să se manifeste și în hotărârea cu care atacă stocul de datorie publică care taie aripile țării și pune în pericol viitorul noilor generații. Davide Serra, consilierul financiar al lui Renzi, are dreptate când reamintește tuturor că datoria acumulată față de noile generații, cărora le cerem astăzi să ne garanteze acele privilegii care le vor fi refuzate, este acum de natură să deschidă în mod concret calea unei război intergenerațional care, dacă ar izbucni, ar fi foarte, foarte dureros pentru acea generație (generația egoistă așa cum a fost botezată) care a contractat acea datorie fără să se întrebe vreodată cum și cine o va plăti.
Reducerea datoriilor se realizează în două moduri. Primul este cel al transferului pe piață în întregime sau parțial a companiilor publice, naționale sau locale pe care persoanele private le pot gestiona mai bine decât publicul în regim concurențial. Statul nu este responsabil pentru gestionarea companiilor, ci pentru asigurarea unor orientări și controale adecvate. Nu este un drum ușor de parcurs, așa cum demonstrează evenimentele de la Genova, dar este un drum obligatoriu. Al doilea este cel al trecerii de la raționalizarea cheltuielilor (revizuirea cheltuielilor) la restructurarea statului (reinventarea guvernului).
Întreaga mașinărie administrativă și de serviciu, adică, trebuie revizuită în lumina criteriilor de necesitate, eficiență și eficacitate. Anglia, Statele Unite, Germania și astăzi Spania au fost supuse acestui tip de revizuire în anii de demult. Guvernele liberale (Thatcher), progresiste (Blair și Schroder) și populare moderate (Rajoy) au făcut acest lucru. E timpul ca și Italia să o facă. Cine va putea aduce aceste reforme în propriile mâini și le va realiza concret, va putea conta pe recunoștința țării și, cred, și pe acordul alegătorilor.
