Dorim să vă oferim un fragment dintr-o carte deja stimulativă intitulată: Argumentează-te în numele cerului. Chiar dacă titlul are un sens precis, așa cum vă invit să descoperiți, îl consider totuși un frumos îndemn universalist. Îmi cer scuze pentru o astfel de încordare asupra acestei, în orice caz, o carte frumoasă. Este o lucrare a lui Vittorio Robiati Bendaud, un savant al gândirii evreiești angajat în dialogul evreiesc-creștin la nivel internațional și a lui Ugo Volli, semiolog și filozof al limbajului. Cartea a fost publicată în urmă cu câteva zile de Guerini e Associati cu goWare (pentru versiunea digitală).
Angajarea într-un dialog este unul dintre cele mai revoluționare comportamente ale vieții colective și are origini la fel de vechi ca omul. În Biblie însăși, așa cum scriu autorii, dialogul nu este doar o practică cognitivă, ci o practică esențial etică, menită să implice participanții în decizii comune (vezi episodul lui Avraam și Isaac).
Din păcate dialogul este un far care se stinge din ce în ce mai mult în lumea noastră, o lumină pâlpâitoare întunecată de un adevăr asertiv și absolut care nu intenționează să se angajeze în confruntare. Cei doi autori scriu despre acest adevăr monologic și nemesisul său, dialogul polifonic:
„Și așa adevărul, care este monologic – chiar și atunci când Dumnezeu se aplecă spre ființa umană și conversează cu el, ca Bibbia spune -, devine imediat dialogic, multiplu, ca scânteile produse de un ciocan care sparge stânca. Aceasta este originea discuției și valoarea ei extrem de pozitivă”.
Discutați despre generarea de scântei precum cele produse de un ciocan care sparge o stâncă (imagine minunată). Orice dialog adevărat, discuție adevărată „implică întotdeauna – după cum scriu Robiati Bendaud și Volli – o comparație de gânduri, argumente, perspective și identități, care oglindesc, se opun și se definesc reciproc în frământarea relației cu celălalt”.
Ca propunere de lectură din această carte am ales acest pasaj, mai filozofic, care tratează cultura dialogică greacă care a impresionat conotațiile formei dialogice moderne și i-a definit metodele și scopurile.
Dialogul ca valoare în sine
În dialogul grecesc pornim de la ipoteza: ipo-teza, adică ce este (teză) sub (ypo) discutia. Cu toate acestea, cuvântul grecesc folosit de Platon este «problemă», care are ca etimologie «ceea ce se aruncă înainte», pus înaintea ochilor tuturor: nu este vorba de problema noastră de rezolvat, ci tocmai de o ipoteză de rezolvare.
Dialogul este procesul de verificare sau falsificare a acestor presupuneri prin interacțiune verbală. Procedând astfel, se face un pas fundamental în calea comunicării.
Ne expunem dialogului din cele mai variate motive. Cu toate acestea, în momentul în care cineva este cufundat în ea, este obligat să considere discursul ca o valoare în sine: dialogul are propriile reguli, dintre care cea mai importantă este garanția dezvoltării sale ordonate.
Discută după modalități științifice, care în fond sunt încă cele socratice, ne aflăm într-o poziție de responsabilitate față de dialog, formele gramaticale, sintactice și semantice ale acestuia.
Ca orice cadru, dialogul formează și un fel de închisoare, a unui mediu închis din care nu se poate scăpa. Mai presus de toate, pozițiile exprimate nu pot face acest lucru deoarece, ca în toate mediile logice, fiecare propoziție aduce cu sine o serie de consecințe, care sunt dezvoltate coerent.
Regulile dialogului
În special, nu este permis să facem două afirmații contradictorii: pentru orice sistem logic afirmația unei propoziții, combinată cu cea a contradictoriei acesteia (A și nu A), ne permite să deducem orice altă propunere și bineînțeles de asemenea opusul ei; deci contradicția plătește nedeterminat discurs, elimină distincția dintre adevărat și fals, golește simțul limbajului.
După o contradicție nu se mai poate continua dialogul; ceea ce spun ei nu mai are sens. Pentru Socrate, contradicția este în sine o suferință, una discordie sufletească ceea ce nu este suportabil. Dar angajamentul interlocutorilor față de dialogul pe care îl întreprind este mai larg și mai profund decât respingerea contradicției.
Până la urmă, de aici pornește intuiția lui Habermas: faptul că comunicarea este structura fundamentală a lumii noastre sociale ne determină să propunem reguli pragmatice de bază, nici subiective, nici obiective, dar puse sub condiția însăși posibilității discursului și deci a cunoaşterea, a percepţiei însăşi a realităţii.
Cu toate acestea, angajamentul comun de a proteja dialogul nu este nicidecum semnul unei căutări Pacifica comun, de unul colaborare. Dacă vrem să-i dăm o caracterizare finală, dialogul grecesc este a combattimento simbolic pentru adevăr.
Dialogul ca luptă logică
Să încercăm să înțelegem mai bine acest punct, încercând să-l plasăm în tranziția dintre gândirea mitică și gândirea rațională, așa cum îl caracterizează Colli (1972). După Colli, opoziția teoretizată de Nietzsche între apolinic și dionisiac, unde tragedia aparținea sferei dionisiace și filozofia celei apolinice, nu ține apă.
Înțelepciunea atribuită în tradiția greacă numelui de Apollo nu este deloc pacificată, ci fundamental violent, și se caracterizează prinenigmă, a cărei rădăcină este înțelepciunea religioasă arhaică: nu o declarație și prescripție a unui zeu binevoitor, ci un conflict între oameni și zei.
Așa cum cunoașterea este cucerită prin luptă, tot așa întreaga tradiție greacă este străbătută de această mare paradigmă agonistă, în care victoria are un puternic sens religios, iar înfrângerea implică pericol de moarte, nu doar la nivel psihologic.
În enigmă, care are un sens multiplu, există ideea că cine nu reușește să pătrundă suficient de adânc cuvântul și înțelepciunea nu pierde doar provocarea, ci se pierde și pe sine.
Asta în ambele cazuri: atât pentru enigma care dă naștere provocării și luptei dintre oameni și zei, cât și pentru enigma care dă naștere provocării și luptei dintre oameni: un duel între cărturari. Acest lucru i se întâmplă, de exemplu, lui Homer, cel mai mare dintre poeții greci, care, conform unei tradiții la care se referă Heraclit, moare pentru că nu a putut răspunde la ceea ce ni se pare a fi o ghicitoare banală.
De la dialog la dialectică
Aici începe să se contureze o inversare care – după Colli – stă la baza „miracolului” grecesc. De fapt, spre secolul al V-lea sau al VI-lea, lupta se transformă în dialectic. Forma generală a dialecticii este aceea a unei căi de răscruce, a unui arbore logic în care alegerea derivă dintr-o discuție.
Ea se realizează nu pe baza unui schimb liber de opinii, ci este articulată în tulburat pusă de un interlocutor sub formă de dileme și de alegerile unui declarant. Cu acest mecanism repetat la nevoie, ar trebui să se realizeze eliminarea opțiunii greșite, arătând că nu rezistă, că se contrazice.
În Socrate și Platon, interogatorul deține un adevăr pe care încearcă să-l scoată la iveală: procesul funcționează, atunci când reușește (nu întotdeauna), ca un acid care elimină tot ce poate fi dizolvat, dar care lasă intact, într-adevăr dezvăluie și face un nucleu incoruptibil al adevărului, redescoperind astfel cel puțin parțial moștenirea înțelepciunii străvechi pierdute.
Ceea ce au în comun Socrate şi sofiştii este luarea în considerare a rădăcinii distructive a căii polemice. Toate precauțiile cu care este acoperit dialogul sunt rezultatul unei percepții foarte clare a pericolul dialogului, sau ritualizări ale formelor de luptă datorate nu rispetto pentru adversar ca următorul, dar al timoros că cineva îl simte ca fiind, ca să spunem așa, înarmat.
Polifonia dialogului nu este – sau nu este numai – o simplă premisă pentru o comunicare de conţinuturi, ci lupta reglementată, în care opoziția este fundamentală și rodnică iar negativul își manifestă capacitatea creatoare. Însăși explicitizarea conflictului este, în cultura greacă, o valoare.
Chat
Bazat pe: Vittorio Robiati Bendaud și Ugo Volli, Argumentează-te în numele cerului. Dialog și disidență în tradiția evreiască, Guerini e Associati, cu goWare (pentru digital), Milano, 2021, pp. 66–69.
Chat
Autorii
Vittorio Robiati Bendaud
El coordonează Tribunalul Rabinic al Italiei Central-Nord și este implicat de mulți ani în dialogul evrei-creștin la nivel internațional. Elevul lui Giuseppe Laras, el a aprofundat studiul gândirii evreiești și a relației dintre genocidul armean și Shoaḥ.Autor și traducător, colaborează la numeroase ziare și reviste. A scris pentru Guerini e Associati Steaua și semiluna. Scurtă istorie a evreilor în domeniile Islamului (2018).
Ugo Volli
Semiolog și filozof al limbajului, a fost profesor de semiotică la Universitatea din Torino. A scris despre teatru, comunicare, cultură Republica, Europeanul, Epocă, espresso, Il Mattino. Printre lucrările sale sunt amintite Manual de semiotică (2002), Lecții de filozofie a comunicării (2008), Restul este interpretare. Pentru o semiotică a scripturilor iudaice (2019). Pentru edițiile noastre a editat, împreună cu Martina Corgnati, Genocidul nesfârșit (2015).
