Stima mea deja foarte mare pentru președintele Monti a crescut enorm de când a acceptat responsabilitatea dificilă a guvernului, care l-a expus nu numai la derby-urile Bocconi, la fibrilații între partide și la conflicte sindicale, ci și la unele atacuri personale grele din partea partidelor de opoziție și internetul.
Prin urmare, nu aș vrea să fiu acuzat de el de superficialitate și inexactități dacă observ că decizia lui Marchionne de a investi în Serbia, pe care a apărat-o în fața adunării Confindustria de la Milano, pare să fi fost determinată de subvenții de stat și că operațiunea Chrysler a fost posibil ca urmare a sprijinului semnificativ din partea guvernului SUA în cea mai întunecată fază a crizei din sectorul auto.
Acest lucru îmi permite să introduc un argument adesea uitat de comentatorii și analiștii economici. Piața epocii globalizării nu are nici măcar o legătură îndepărtată cu cele prezentate în „Textele sacre” ale economiei. pe care transpira milioane de studenți din întreaga lume, adeseori având de-a face cu formule matematice complexe construite pe ipoteza abstractă a raționalității care stă la baza teoriilor formulate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nici nu este o rudă îndepărtată a modelelor economiei sociale de piață sau a pieţelor în care predomină simetria informaţiei între diverşii subiecţi care activează în ele. Nu are legătură îndepărtată cu piețele actuale, în care nu predomină firmele eficiente, ci cele care obțin protecția puterilor politice, care evadează taxele și recurg la corupție pentru a câștiga licitații și contracte publice sau pentru a aproviziona alte companii private.
Piețele de astăzi financiar, materii prime, multe bunuri de consum și servicii, sunt dominate de câteva zeci (sau câteva sute) a marilor grupuri globale, de companii controlate direct sau supuse unei reglementări puternice de către state (vezi China, țările petroliere, Rusia unde oligarhii economiei, formal privați, pot trăi doar dacă nu se opun puterii politice), prin fonduri de investiții și fonduri suverane capabile să mute miliarde de dolari și euro și să distrugă economii întregi.
Efectul acestui tip de piață este concentrarea puternică a bogăției: date conform cărora: 1% din populația SUA deține mai mult de 50% din avere – unele statistici spun 66%; că 10% din cea mai bogată parte a populației italiene deține 45% și mai mult din bogăție; că în India, în comparație cu câteva sute sau câteva mii de superbogați și 100-150 de milioane de bogați, rămân aproape un miliard de oameni în condiții de sărăcie aproape absolută; că chiar și în China, după un boom economic de douăzeci de ani, confruntat cu câteva mii de superbogați, câteva milioane de avuți cu venituri medii-mari, 200-250 de milioane de oameni care își permit un consum de prisos (plătind prețul mare al muncă sfâșietoare și dăunătoare) este de aproximativ un miliard de oameni care au puțin mai mult decât bolul cu orez sau bucata de pui care a fost scopul lui Mao. Ca să nu mai vorbim de cei 2,7 miliarde de oameni care trăiesc cu mai puțin de 2 USD pe zi și de peste 1,5 miliarde de oameni fără acces la apă curată. Chiar și modelul german de economie socială de piață pare să fie foarte susținător pe plan intern și atunci când vine vorba de apărarea intereselor naționale, dar puțină solidaritate cu partenerii săi europeni atunci când aceștia solicită politici de creștere.
Fără să ne gândim profund și creativ la aceste aspecte, piața poate să nu fie soluția, dar continuă să facă parte din problemă.
