Neutralitatea tehnică este o iluzie
După cum am anticipat în postarea de săptămâna trecută, avem plăcerea să publicăm un alt fragment din cartea lui Mario Ricciardi și Sara Sacco „Mărul otrăvit”. La originile inteligenței artificiale. Acestea sunt paginile lui Mario Ricciardi dedicate lui Heidegger. Filosoful german a condus o reflecție importantă asupra rolului și semnificației tehnologiei în condiția umană. Această reflecție și-a găsit punctul de sinteză și expunere sistematică într-o proluție din 1960, disponibilă și în traducere italiană. Nu este un text ușor de utilizat și necesită, de asemenea, să fii familiarizat cu arhitectura gândirii lui Heidegger despre ființă și metafizică. Există în acest text perspective fulgerătoare și „neobișnuit de înțelese” asupra schemei lingvistice a lui Heidegger, care o fac o contribuție fundamentală la dezbaterea contemporană despre consecințele revoluției tehnologice asupra destinului omului.
Nu este că Heidegger este un tehnofob sau un tehnofil. Poate mai mult primul decât cel din urmă. Cu toate acestea, acest dualism ne este lăsat nouă, care trăim într-o societate pătrunsă de tehnologie. Nu există o judecată de valoare în reflecția lui Heidegger asupra tehnicii. Nu există respingere, acceptare, indiferență. El scrie clar în eseul citat: „Pericolul nu este tehnica. Nu este nimic demonic în tehnică; dar există misterul esenței sale”. Iată chestia: esența ed este „misterul esenţei sale” care trebuie dezvăluit și că va fi eliberator. Nu putem scăpa de această dezvăluire, pentru că cel al tehnologiei este un destin, din care nimeni nu poate scăpa. El scrie din nou:
Rămânem mereu prizonierii tehnicii și înlănțuiți de ea, fie că o acceptăm cu entuziasm, fie că o negăm vehement.
Nici nu ne putem ascunde în ideea că, în mod substanțial, tehnologia este ceva neutru și ceea ce îi determină esența este utilizarea ei de către o entitate din care emană. Nu!, neutralitatea tehnologiei este ceva nesustenabil și o iluzie care arată somnul de a fi. Tehnica se detașează și devine o entitate pe cont propriu care nu mai izvorăște din entitate. Gânditorul german scrie:
„Puterea tehnologiei care pretutindeni, oră după oră, sub orice formă de utilizare, urmărește, târăște, captivează omul de astăzi. Această putere a crescut enorm și depășește cu mult voința noastră, capacitatea noastră de a decide, pentru că nu vine de la noi”. În introducerea sa la „Chestiunea tehnicii” Federico Sollazzo, un tânăr filozof italian expatriat, glosează eficient aceste pasaje din Heidegger:
„Soluția, sau poate speranța, pe care o vede gânditorul german nu este cu siguranță aceea de a întrerupe progresul tehnic sau de a reveni la vreo epocă de aur trecută cu puține cunoștințe tehnice, ci cea a posibilității unei alte întâlniri cu fenomenul tehnicii, care , însă, nu poate apărea decât din chestionarea esenței sale”.
Dar haideți să continuăm Mario Ricciardi care abordează gândirea lui Heidegger despre tehnică într-un mod original și plin de reflecții legate de lumea în care trăim și facem alegerile.
Raftul lui Heidegger
Pentru Heidegger, posesia universală a tehnologiei înseamnă că orizontul de care dispune ființa umană nu este liber, ci constrâns, din cauza concretității impuse de tehnologie. Este tehnica care se impune omului, destinului său, ea este „provocație”, precede și forțează calea pe care omul o poate și trebuie să o parcurgă.
Pentru a exprima destinul ineluctabil pe care tehnologia îl impune omului, Heidegger folosește cuvântul Gestell (raft), o imagine simplă și puternică în același timp, pentru a indica acțiunea necesară, aceea de a comanda și a pune deoparte pe un raft, la îndemâna tuturor, experiențe, obiecte, produse. Cuvântul cheie este „comanda”. Raftul este o structură normativă, produce ordine, porumbește fiecare experiență și, prin aceasta, o normalizează (o serializează dacă privim procesul din punct de vedere industrial și de consum), o decontextualizează (după punctul de vedere fordist) și face ca experiența programabilă să fie gata de a fi reutilizată într-un ciclu peren, lipsită de sens.
Programare Este modalitatea ideală de a organiza articolele pe raft: nu inventează ci cataloage ca într-o bază de date. În fața acestei impuneri, omul își poate recupera libertatea doar dacă este conștient de adevăratul caracter al tehnologiei, care nu este un simplu instrument, și al cărei „setup” nu are nimic tehnic, ci face parte din destinul ființei.
Așa cum scrisese Friedrich Holderlin, este în pericol ca ceea ce salvează să pândească; iar Heidegger în această perspectivă, pornind de la sensul originar al cuvântului techne (artă), își redescoperă afinitatea cu poiesis: ambele, în Grecia antică, însemnau producerea adevăratului și a frumosului. La acea vreme, operele de artă și lucrările „tehnice” erau organice și unitare și precedau modelul alfabetic.
Mașina de limbaj
Prin capacitățile și funcționalitățile sale mecanice, mașina de vorbire precondiționează și constrânge toate utilizările posibile ale limbajului. Mașina limbajului este și va fi din ce în ce mai mult mijlocul prin care tehnologia modernă controlează potențialul și modurile limbajului. Cu toate acestea, se pare că omul este încă capabil să domine mașina limbajului. Dar s-ar putea întâmpla și ca mașina limbajului să preia limba însăși în domeniul său și astfel să domine și esența ființei umane.
așa tehnologia manipulează limbajul transformându-l în informaţie, o reduce la un suport pentru transmiterea datelor. Acţiunea practică care derivă din folosirea şi difuzarea tehnicii relevă un impuls totalizator care reduce realitatea la un lucru, un obiect măsurabil şi programabil, care operează în mod necesar în concret, perceput ca lumea reală.
Expresia mașină de pulverizare se referă la instrumentul tehnic care afectează direct limbajul și o poate transforma total. Această formă de domesticire se dezvăluie în aspectul său de dominație prin observarea directă a unui mediu mecanic, mașina de scris așa cum i-a fost permisă în 1957 lui Heidegger. Mașina de scris poate fi văzută ca prototipul mecanic care sugerează deja un pas suplimentar. Nu mai este un angrenaj care își face treaba pentru a atinge un obiectiv programat. Când tehnologia este dedicată comunicării cuvintelor, vorbirii limbilor, deschiderii conversațiilor între ființe umane active în societate, natura și funcția sa se schimbă radical.
Domeniul mașinii
Heidegger subliniază două aspecte: matricea instrumentelor de programare totalizatoare care poate fi extinsă la întreaga societate; funcția dominantă pe care o poate exercita această mașină îmbunătățită și îmbogățită. Un domeniu care vizează acțiunea de stăpânire a teritoriului „locuit” și a societății, tipică capitalismului și cu atât mai mult capitalismului industrial. Un domino care nu se exercită doar asupra teritoriului și asupra altora; mașina în sine este stăpânire, conține în sine un cod auto-programat care generează control complet chiar și asupra celui mai bogat și mai delicat instrument al omenirii: limbajul.
Poate […] istoria și tradițiile vor aluneca în tăcere în sistemele de recuperare a informațiilor pentru a servi nevoilor inevitabile de planificare a unei umanităţi organizate cibernetic. Dar întrebarea este dacă chiar și gândirea se va rezolva de la sine în afacerea procesării informațiilor.
În anii XNUMX, Heidegger nu putea prevedea efectele procesării de text, dar se temea că automatizarea indusă de mașina de scris ar putea influența expresiile gândirii până la dominarea gândirii în sine. Această amenințare se reflectă și în conceptul de Gebilde (imagine reconstruită): termenul indică procesul indus de tehnologiile informaționale în curs de dezvoltare de redare vizuală progresivă (multimedia). Progresul tehnologiilor informaționale face ca imaginea lumii să prevaleze și deci apariția, reprezentarea asupra realității și asupra adevărului lumii, înstrăinând toate formele de experienţă.
Tehnica, vehicul al experiențelor umane reificate
Mașina de scris este încă un obiect mecanic, produs de industria mecanică. Literele apar pe hârtie atunci când ciocanul, apăsat de degetele mâinii, imprimă caracterul prin panglica pregătită. Nu există fluxuri, nici intrări, nici scriitorul nu poate ieși din mecanismul stabilit. Heidegger înțelege tehnica, caracterul ei esențial ca o tehnologie care poate manipula limbajul, transformându-l în informație și reducându-l la un simplu vehicul pentru transmiterea datelor. Această viziune dezvăluie o cale de reducere a comunicării la un canal neutru și nesemnificativ care poartă doar date, adică elaborări și experiențe umane reificate, reduse și obiectivate în date.
Aparatul de spraacht era o mașină mică în comparație cu calculatoarele mari, centrele de cercetare sau laboratoarele impresionante ale industriei americane sau germane, dedicate calculării informațiilor pe carduri sau bandă. Aparatul mic se potrivește în birourile companiilor mari, dar poate fi și un aparat personal. Un salt înainte o va face în această direcție, cu un miracol al stilului de design și al capacității tehnologice, Olivetti cu inventarea Literei 22. Aceasta este o mașină ușoară și ușoară, portabilă și ușor de utilizat.
