Evaluarea sistemului fiscal complex legat de piața jocurilor de noroc din Italia trebuie să ia în considerare două aspecte de importanță fundamentală. În primul rând, există o ambiguitate în poziția unui stat care, pe de o parte, protejează sănătatea cetățenilor și consumatorilor săi și, pe de altă parte, dorește să impună forme de impozitare care să maximizeze veniturile și eficiența.
Simplificand, obiectivul unui reglementator public nu poate fi doar obtinerea de venituri fiscale bune, nici minimizarea efectelor de denaturare ale impozitelor asupra optiunilor investitionale (eficienta), ci maximizarea unei functii teoretice a bunastarii colective. În acest sens, costurile psihologice și sociale cauzate de jocurile de noroc (tulburări de joc) trebuie să fie internalizate de autoritatea publică de reglementare și considerate ca parte integrantă a procesului decizional.
Din acest motiv, analiza teoretică ar trebui să se desprindă din literatura de specialitate privind impozitarea comportamentelor riscante pentru sănătate precum fumatul, care, prin natura sa de substanță „de dependență” și pe termen lung dăunătoare sănătății, are multe elemente în comun cu jocurile de noroc. Urmând abordări recunoscute științific, de exemplu, este posibilă încorporarea unor schimbări importante introduse de economia comportamentală în procesul decizional al indivizilor, presupunând agenți raționali dar cu „reducere hiperbolică”. În acest fel este posibil să se demonstreze că în cazurile de dependență precum fumatul sau jocurile de noroc, niveluri mai ridicate de impozitare ar putea duce la decizii mai bune, contribuind la scăderea regretului viitor de astăzi pentru că am căzut în dependență.
Un al doilea aspect care scapă abordării clasice este cel al corectitudinii. După cum am văzut, chiar și impozitarea jocurilor de noroc prezintă caracteristica tipică a tuturor impozitelor pe păcat: o regresivitate puternică și accentuată. Acest aspect reprezintă cu siguranță un argument pentru a nu impune cote excesiv de mari la jocurile de noroc, în condițiile în care acestea ar cântări proporțional mai mult pe umerii secțiunilor economic mai vulnerabile ale populației.
Ca și în cazul dependenței de jocuri de noroc, rămân îndoieli cu privire la adecvarea unei abordări clasice utilizate pentru piețele generice atunci când este aplicată direct unui context decizional caracterizat de fenomene de dependență patologică. Tot în acest caz, de fapt, nu putea fi exclusă posibilitatea ca subiecții să fie ajutați, mai degrabă decât doar „pedepsiți” economic în deciziile lor prin prețuri mai mari decât cele care le-ar maximiza interesul așteptat la momentul deciziei.
Cu alte cuvinte, ca și în cazul țigărilor, regresivitatea ar putea fi compensată de reducerea cererii și, deci, a numărului de jucători patologici, mai ales în rândul celor mai săraci subiecți. Dezbaterea asupra acestor probleme, deși nu este specifică cazului jocurilor de noroc, rămâne substanțial deschisă și în literatura economică.
Textul este un fragment din eseul „Finanțe publice italiene”, scris de Simone Ghislandi și publicat în „Finanțe publice italiene – Raport 2016”, publicat de Il Mulino.
