Nu mai putem vorbi de sistemul bancar: situația băncilor italiene este acum din ce în ce mai diversificată și tot mai divergentă. Cu alte cuvinte, sunt bănci care „vor avea un viitor” și alte bănci care „vor avea un viitor dificil”. Aceasta este fotografia celui de-al 18-lea raport privind sistemul financiar al Fundației Rosselli care spune: „nu este (și nu va mai fi niciodată) adevărat că băncile mari sau mici, eficiente sau prost administrate, toate prezintă în mod substanțial o rentabilitate similară și discretă. , așa cum sa întâmplat în schimb în paradisul pierdut al ultimelor decenii, într-un context stabil și puțin competitiv și inovator”. Scăderea profitabilității pe care o întâmpinăm nu este de fapt ciclică, ci structurală, iar criza nu a făcut decât să o accentueze. Cifrele sunt clare: ROA (rentabilitatea activelor) pentru 2011 este de 0,1%, cel mai scăzut din ultimii cincizeci de ani. Și pentru prima dată, după taxe, a dat negativ. În 2012, profitul consolidat al grupurilor bancare a scăzut de la 5 miliarde de euro în 2011 la doar un miliard, ceea ce se transformă într-o pierdere totală de 1,8 miliarde dacă se adaugă scăderile din fondul comercial. În plus. În timp ce băncile italiene s-au dovedit a fi de încredere în general, raportul notează că nu poate exista stabilitate pe termen lung fără profitabilitate. Raportul indică astfel „recuperarea rapidă a profitabilității ca fiind adevărata provocare pentru industria bancară pentru următorii câțiva ani, altfel sectorul în sine va fi sustenabil în timp”.
STABILITATE ȘI RENTABILITATE, COMBINAȚIA ESENȚIALĂ
Raportul confirmă robustețea generală a băncilor italiene: capitalul de cea mai bună calitate, conform datelor Băncii Italiei, a crescut la 10,7% de la 7,1% din active și pentru primele cinci bănci mari la 10,9% de la 5,7%. Mai mult, această întărire nu a fost „dopată” de ajutorul public. Italia este ultima în Europa pentru ajutoare de stat acordate băncilor: inclusiv Mps, sprijinul este egal cu 0,3% din PIB, în timp ce în Germania este de 1,8%, în Belgia 4,3%, în Olanda 5,1% și în Spania 5,5%, până la 40% din Irlanda. Potrivit editorilor raportului, profesorii Giampli Bracchi și Donato Masciandaro, la sfârșitul anului 2010, instituțiile italiene aveau nevoie de aproximativ 30 de miliarde de euro de capitalizare mai mare, în timp ce astăzi, cu numeroasele operațiuni de consolidare efectuate, necesarul ar fi de aproximativ 9 miliarde. , cu 5 miliarde de majorări de capital care ar fi deja în faza de lansare. În orice caz, drumul este în sus: „Unele bănci se vor chinui: cine le va da banii?”, a spus Bracchi, președintele Fundației Politehnice din Milano, explicând că „în această fază a crizei este dificil pentru piață. să răspundă bine și, având în vedere ce au făcut pe hârtie țări care sunt mult mai liberale decât noi, intervenția publică trebuie luată foarte în serios”.
Dar dacă pe de o parte sistemul a demonstrat un nivel bun de stabilitate sistemică, arătându-se a fi fiabil cu un singur caz de instabilitate corporativă majoră (Mps), pe de altă parte, incertitudinea continuă a situației economice a subminat fiabilitatea sistemică. din punct de vedere al capacității de a oferi credit, cu o reducere a creditului întreprinderilor cu 5% anual. „Trebuie să recunoaștem acum ineficacitatea pe care o au injecțiile abundente de bani la dobânzi minime implementate de BCE în ceea ce privește creditul pentru IMM-uri”, se arată în Raport, subliniind că băncile comerciale locale nu au „suficiente stimulente pentru a crea doze semnificative de comerț. credit din nou” pentru diverși factori: remunerația așteptată din activitatea de credit nu acoperă riscul perceput; aversiunea la risc a crescut; creșterea creditului înseamnă creșterea creșterii capitalului propriu, ceea ce este deosebit de dificil până când băncile sunt viabile fără ajutorul BCE. Raportul explică apoi: „O rentabilitate suficientă este, prin urmare, o condiție necesară atât pentru stabilitatea financiară, cât și pentru recuperarea creditului”. Eficacitatea unui model de brokeraj se exprimă de fapt prin cei doi parametri stabilitate și rentabilitate conform unui „binom inevitabil”, unde „unul nu poate rezista pe termen lung fără celălalt”.
ACȚIUNI DE INTEGRAT: REDUCEREA COSTURILOR DE OPERARE
Mai exact, raportul identifică trei cauze pentru a explica scăderea profitabilității care este destinată să continue: 1) scăderea structurală datorată unei reduceri semnificative a tuturor componentelor veniturilor, cu marja de dobândă aflată în prezent la 30% din nivelul maxim atins în 1990 și marja de intermediere a anului 2011 egală cu 39% din nivelul maxim din 1986; 2) lipsa unei redresări semnificative a productivității cu reducerea costurilor care a fost doar fracțională față de scăderea puternică a veniturilor, atât de mult încât raportul cost/venit este astăzi același ca la mijlocul anilor 70 (aproximativ 70 %), cu sucursalele au crescut prea mult atât în ceea ce privește activitatea bancară (indice de productivitate egal cu 108,5 pentru Italia față de 183,6 pentru UE, 184,4 pentru Germania, 453,3 pentru Suedia, 762,2 pentru Marea Britanie), cât și PIB (indicele de productivitate). 44,7 pentru Italia față de 51,4 pentru UE, 61,1 pentru Germania, 136,6 pentru Suedia și 126,5 pentru Marea Britanie); 3) scăderea ciclică a calității creditului.
În acest context, analiza efectuată în Raport indică faptul că, întrucât o inversare a tendinței nu este previzibilă nici pe volume, nici pe marjele de dobândă, veniturile suplimentare ar putea proveni doar din serviciile care nu sunt legate de marja de dobândă. Acestea sunt așadar activități precum managementul activelor, asigurări și produse de pensii, private banking. Cu toate acestea, activele pe care mai multe bănci cu probleme au fost forțate recent să le vândă pentru a îndeplini noile cerințe de capital. Este deci necesar să se îndrepte atenția către „recuperarea productivității, realizată printr-o reducere incisivă a costurilor de exploatare”. Există un loc amplu de îmbunătățire aici: de la reducerea personalului la raționalizarea furnizorilor, de la reducerea consumului la digitalizarea proceselor. Inovația tehnologică, împreună cu internaționalizarea, reprezintă, de fapt, cele două căi virtuoase pe care trebuie să le parcurgem indicate de studiu.
NOUA SUPRAVEGHERE NAȚIONALĂ ȘI EUROPEANĂ
În acest scenariu, există cel puțin două modele de politică economică care pot ajuta: structura impozitării și un memento a venit recent de la FMI; noul design al supravegherii cu uniunea bancară. De altfel, raportul arată că un alt șoc de eficiență ar putea veni din noua arhitectură a supravegherii europene și naționale: sistemul european de supraveghere va reprezenta cheia de boltă a viitoarei uniuni bancare. Pentru Raport, acțiunea activă a supravegherii bancare trebuie reevaluată, ea poate conta foarte mult în ceea ce privește performanța finală cu BCE „trebuie să aibă aceleași puteri ca un supraveghetor bancar cu drepturi depline”. În plus, este important ca politica regulilor să fie „încrucișată”, adică să mărească soliditatea sistemului bancar pe termen lung, fără a accentua dificultățile acestuia pe termen scurt. Pentru a îmbunătăți situația financiară, începând cu sistemul bancar, „Europa poate face de fapt foarte puțin – a explicat Masciandaro, profesor titular de economie la Universitatea Bocconi din Milano – cel puțin atâta timp cât Rezerva Federală continuă să drogheze piețele cu lichidități și mi se pare că există condiții ca să facă acest lucru până la următoarele alegeri prezidențiale din SUA”. Provocarea constă așadar în noile reguli de control asupra sistemului bancar „pentru că până acum este clar pentru toată lumea că EBA a eșuat, începând cu gestionarea testelor de stres. Problema este că Europa și-a asumat acum un risc mare în concentrarea tuturor puterilor – cele de emitere monetară, supraveghere și soluționare a crizelor – numai în mâinile BCE, în timp ce acestea ar trebui să fie divizate rigid de zidurile chinezești”.
