Nu este nevoie să-l deranjezi pe John Nash, marele matematician și economist american care studiază modelele de echilibru non-cooperative. Dar este din ce în ce mai clar că criza care a cuprins zona euro și întreaga Europă de peste un an este în mare parte rezultatul unei lipse de cooperare și previziune. Rezolvarea „dilemei deținuților” mortale în care nordul și sudul Uniunii Monetare Europene au rămas mai mult sau mai puțin conștient prinși în capcană este o sarcină pe cât de anevoioasă, pe atât de necesară. În ultimele săptămâni au fost făcuți pași importanți.
În dilema prizonierului, ca și în alte modele de interacțiune non-cooperativă, fiecare parte din joc urmărește o strategie pe care o consideră optimă pentru sine, indiferent de care ar putea fi reacțiile omologilor. Ceea ce are loc este un dialog între surzi. Fiecare își caută profitul. Vorbește propria ta limbă. Încearcă să-și impună propria paradigmă interpretativă, fără a ține cont de dovezile care devin treptat disponibile. Echilibrul rezultat este suboptimal. Din cauza părtinirii și a cacofoniei, toată lumea este în cele din urmă mai proastă decât ar putea fi prin urmărirea unor niveluri mai înalte de cunoștințe și coordonare.
În ultimele săptămâni, datele privind economia europeană au evidențiat și mai mult modul în care criza de „guvernare” a zonei euro dăunează tuturor membrilor uniunii monetare și produce efecte negative chiar și în afara zonei. Cateva exemple. În prima jumătate a anului 2012, creșterea Germaniei s-a redus de peste jumătate față de ceea ce s-a înregistrat în aceeași perioadă cu un an în urmă. Rata compusă de modificare a PIB a scăzut în Germania de la aproximativ două la mai puțin de un punct procentual pe o bază de șase luni. Trimestrial, creșterea a fost redusă la doar trei zecimi de punct. Pe lângă soldurile finale, indicatorii conducători se înrăutățesc și ei.
În iulie, indicele PMI de producție a scăzut în Germania la 47,5, cu mult sub pragul 50, care separă așteptarea unei faze de expansiune de percepția unei perspective de contracție economică. Este a treia scădere lunară consecutivă, ceea ce readuce nivelul așteptărilor asupra economiei germane la nivelul din iunie 2009. Pe lângă Germania, și alte țări din nordul zonei euro sunt în urmă. Finlanda, de exemplu, a înregistrat o scădere a produsului intern brut cu un punct procentual în termeni reali în al doilea trimestru. Este o reducere care depășește minusul de 0,7 la sută înregistrat de Italia. Un semn minus apare în fața modificării PIB-ului înregistrată de virtuoasa Belgia. În afara zonei euro, dar în interiorul Europei, Ungaria intră în recesiune. Regatul Unit, în ciuda sezonului olimpic fericit, agravează amploarea recesiunii sale deja în plină experiență.
Dilema prizonierului care stăpânește Zona Euro determină un deficit de creștere care derivă din defectele unei unificări monetare incomplete, dar nu și fiscale, bancare, politice. Apărarea intereselor și punctelor de vedere individuale creează riscul de a sufoca creșterea comună. Costul acestei dileme nerezolvate este greu de cuantificat. Totuși, pentru a ne oferi puncte de referință, se poate încerca o comparație cu Statele Unite, țară în care uniunea monetară merge mână în mână cu uniunea fiscală, bancară și politică.
Luând o sută valoarea primului trimestru al anului 2008 – începutul lungii crize economice și financiare – în al doilea trimestru al anului 2012, PIB-ul american a urcat la 102. Cel al zonei euro pare să fi scăzut la 98. Astăzi, SUA este cu două puncte procentuale peste valorile dinaintea crizei. Zona euro este, totuși, la două puncte mai jos. Spunând același lucru în miliarde de euro, dacă zona euro s-ar fi comportat ca Statele Unite ale Americii, în al doilea trimestru al anului 2012 volumul real de produs generat de cele 17 țări ale uniunii monetare ar fi fost cu o sută de miliarde de euro mai mare. decât a fost.
O sută de miliarde de euro pe trimestru, fără inflație, asta e mult. Înmulțite cu patru, pe o bază anuală, ele însumează o sumă de resurse egală, în termeni nominali, cu PIB-ul unei țări de mărimea Belgiei. O sută de miliarde de euro pe trimestru reprezintă cu siguranță o supraestimare a costului dilemei europene. Pe lângă faptul că se bucură de avantajele unei uniuni fiscale și politice depline, SUA practică de fapt o politică de finanțe publice, cu siguranță mai puțin virtuoasă decât cea europeană.
Cu toate acestea, chiar și eliminarea „deltei” dintre SUA și Europa din înclinația americană către „cheltuieli deficitare”, povara impusă de problemele „hazardului moral”, de litigii și de cooperarea intra-europeană insuficientă pare încă foarte mare. Defalcarea acesteia înseamnă restabilirea unei perspective de creștere pe Bătrânul Continent într-un moment în care creșterea devine o marfă din ce în ce mai rară la nivel global, având în vedere semnele unei „încetiniri globale” care devin din ce în ce mai evidente din China până în India până în aceleași țări Unite.
Numărul din august al previziunilor economice analizate de Consensus prognozează o scădere de jumătate de punct a creșterii economice globale în acest an față de 2011. În iulie, previziunile actualizate ale FMI au certificat o încetinire semnificativă a creșterii în economiile emergente. În acest context, costul dilemei europene, al deficitelor de „guvernare” și al viziunilor parțiale, este un lux pe care 330 de milioane de locuitori ai uniunii monetare nu și-l mai permit. Trebuie să încercăm să privim mai departe și mai adânc. Este un salt cultural, o schimbare de ritm pe care, din fericire, cineva a inițiat-o deja într-un mod important și autoritar. Aceasta este ceea ce au făcut Președintele și Comitetul Executiv al Băncii Centrale Europene.
Primele de risc excepțional de mari sunt observate la prețurile obligațiunilor de stat în mai multe țări, iar fragmentarea financiară împiedică funcționarea eficientă a politicii monetare. Recompensele de risc care sunt legate de temerile cu privire la reversibilitatea monedei euro sunt inacceptabile și trebuie abordate într-un mod fundamental. Euro este ireversibil”.
Mai mult decât termometrul stării de progres al consolidării finanțelor publice ale țărilor individuale, în ultimele luni spread-urile dintre randamentele obligațiunilor publice europene au dat glas unui pariu irațional pe viitorul monedei unice europene. Meritul conducerii de vârf a BCE este de a fi denunțat în mod deschis această „convenție” greșită și costisitoare.
Într-o uniune monetară nu există loc pentru randamente carstice ale „parităților deschise” între ratele dobânzilor. Dincolo de coerența economiștilor, protecția monedei unice europene reprezintă astăzi pentru toată lumea, din Germania până în Grecia, o condiție necesară pentru a depăși dilemele europene și a face față toamnei „încetinirii globale” a creșterii.
