Cadrul economic actual al țărilor sud-mediteraneene pare extrem de variat datorită acțiunii factorilor atât de natură economică (mai ales dinamica economiei europene) și de altă natură politică (stabilizare în curs în Tunisia și Egipt și intensificarea războiului civil în Libia și Siria). În 2013 i Țările din sudul Mediteranei au înregistrat în general o decelerare a PIB-ului la 2,3% (de la 4,5% în 2012) datorită unei încetiniri atât în țările exportatoare nete de petrol (cu o scădere de 13,6% a PIB-ului în Libia și o încetinire, ca urmare a unei contracții de 4,4% a componentei de hidrocarburi, în 2,8% în Algeria), cât și dintre țările cu cele mai diversificate economii din regiune (Tunisia și Egipt, în creștere cu 2,3% și respectiv 2,1% față de 3,9% și 2,2% pe an anterior) cu singura excepție a Maroc unde PIB-ul, datorită revenirii producției agricole, a accelerat în schimb la 4,4% (în creștere de la 2,7% în 2012). Încetinirea a fost observată și în țările care se învecinează cu estul Mediteranei, unde pe lângă decelerația din Iordania și Liban s-a produs și o prăbușire a PIB-ului Siriei (estimat la aproximativ 19% de FMI) ca urmare a războiului civil. Creșterea PIB-ului în Turcia și Israel a crescut față de 2012 (dar încetinește în cursul anului). Cele mai recente prognoze publicate de Intesa Sanpaolo indica o nouă accelerare a ratei de creștere a PIB-ului zonei în perioada de doi ani 2015 și 2016 (la 3,6% și, respectiv, 4,0% de la 2,3% preconizat în 2014). Cu toate acestea, riscurile acestor prognoze rămân în continuare orientate spre declin din cauza atât fragilității situației internaționale (în special în UE, principalul partener comercial al zonei), cât și a tensiunilor politice și militare. Pentru aproape toate țările din sudul Mediteranei cea mai mare contribuție la creștere a venit și în 2013 din partea cererii interne, mai ales a consumului, care a beneficiat de creșterea venitului mediu, de la niveluri relativ scăzute, și într-o măsură mai mică, ale investițiilor, în special cele publice, menite să compenseze subdezvoltarea infrastructurii și a locuințelor civile. Cea mai mare parte a acestor intervenții a fost finanțată de către stat direct sau în asociații cu companii private, mai ales străine. Pentru cea mai mare parte a perioadei comertul exterior, in schimb, a scazut din PIB datorita unei dinamici mai sustinute a importurilor fata de cea a exporturilor..
În țările direct afectate de tulburările politice (Egipt, Tunisia) și războiul civil (Libia și Siria), dar și în alte țări mai puțin afectate (Iordania, Maroc) extinderea cheltuielilor curente atât în salarii (vezi creșterile generoase ale ocupării publice), cât și în subvenții și scăderea veniturilor ca urmare a deteriorării economiei au dus în ultimii ani la o lărgire substanțială a deficitului public și a datoriei publice în raport cu PIB-ul. Începând cu 2014, riscurile mai scăzute de tensiuni interne în Tunisia e Egipt, în faza de stabilizare, a determinat aceleași țări să înceapă Politicile de reducere a deficitului s-au concentrat pe reducerea subvențiilor la carburanți, alimente și redresarea tarifelor pentru a readuce finanțele publice pe o cale durabilă. În anul fiscal 2014, în Egipt finanțarea aproape a tuturor nevoilor sectorului public a fost posibilă prin achiziții directe de către Banca Centrală și de către băncile comerciale. În special, între 2011 și 2012 autoritățile monetare din țările cele mai afectate de revoltele politice (cum ar fi Egiptul și Tunisia) sau cu dezechilibre mari de cont curent (Iordania e Turcia) au crescut ratele dobânzilor pentru a limita presiunile în scădere asupra monedelor și presiunile inflaționiste fie importate, fie din cauza disfuncționalităților interne. Din 2013, relaxarea tensiunilor și deteriorarea situației economice au determinat aceleași țări să inverseze parțial acțiunea restrictivă anterioară. Pe parcursul anului 2014 însă, reînnoirea presiunilor inflaționiste, determinate în unele cazuri de factori non-ciclici precum reducerea subvențiilor care vizează punerea sub control a finanțelor publice și moneda, au favorizat noi creșteri ale băncilor centrale din diferite țări.. Din 2011, tensiunile politice au accentuat tendința istorică de depreciere nominală a monedelor țărilor care urmează un regim de flotare controlată (Algeria, Egipt, Tunisia) sau de flotare liberă (Turcia), cu rate ale inflației mai mari decât cele ale partenerilor lor comerciali și ratele de schimb reale care tind să se aprecieze peste nivelul lor de echilibru pe termen lung. Pe parcursul anului 2014, monedele au fost afectate de noi presiuni descendente, reflectând o mișcare comună multor valute emergente pe măsură ce dolarul se întărește.
Mediterana de Sud este o zonă foarte neomogenă dacă ne uităm la structura economiei. Sunt Țările cu economii avansate (ex Israel) care găzduiesc numeroase industrii de înaltă tehnologie, sau în orice caz cu un grad bun de dezvoltare atât în sectorul de producție, cât și în cel al serviciilor (cum ar fi Turcia). Alături de ei sunt Țări precum Algeria și Libia sunt foarte dependente de extracția de hidrocarburi și vulnerabile la ciclul petrolului iar altele cu o structură economică relativ diversificată. Unele dintre acestea (cum ar fi Egipt, Maroc și Tunisia) au ajuns un bun grad de dezvoltare a sectorului prelucrător, deși cu industrii de transformare încă legate în principal de sectorul primar și de producții cu intensitate mare a muncii și conținut tehnologic mediu-scăzut, și altele din sectorul serviciilor (cum ar fi Iordania și Liban). Libanul are, de asemenea, un sector bancar avansat, care atrage capital de la rezidenți din străinătate și din țările din Golf. În diferite țări din sudul Mediteranei, în special Egipt, Maroc, Tunisia, Siria și Turcia, sectorul agricol se menține în continuare o pondere semnificativă (între 10% și 20% din PIB) și ocupă o pondere semnificativă a forței de muncă. Și dacă toate acestea se reflectă în diferențe semnificative având în vedere gradul de dezvoltare economică și socială, o etapă relativ înapoiată a dezvoltării economice caracterizează cele două economii petroliere ale Algeria e Libia, unde bogăția generată de hidrocarburi nerezolvate în fondurile suverane de avere a fost și este utilizată în mare măsură pentru a susține cheltuielile publice curente, în timp ce infrastructurile prezintă deficiențe evidente, iar rolul sectorului privat în economie este marginal.
În 2013, comerțul mondial al țărilor de pe malul sudic al Mediteranei s-a ridicat la aproximativ 994 de miliarde de dolari, egal cu 2,7% din totalul mondial. Volumul schimburilor a înregistrat o contracție de 0,2% față de 2012 (după o creștere de 5,9% față de 2011). În detaliu, exporturile, egale cu aproximativ 407 miliarde (2,3% din totalul mondial) au scăzut cu 4,9% în timp ce importurile, egale cu aproximativ 587 miliarde (3,1% din totalul mondial) au crescut cu 3,3%. Structura sectorială a comerțului vede în importurile din regiune o prevalență a mineralelor energetice, în mare parte destinate consumului sau transformării. În 2013 au constituit peste 20% din totalul importat. Urmează ca importanță, cu o pondere de peste 20%, produsele agroalimentare (circa 11% din total importuri), metalele (peste 10% din total, utilizate în principal pentru transformarea în produse mai complexe). Mijloacele de transport (9%) sunt de asemenea importate pentru a satisface cererea internă, dar și pentru a fi ulterior exportate odată ce au trecut prin etapele ulterioare de prelucrare, pentru prezența pe teritoriul liniilor de producție a unor importanți producători auto europeni (Fiat în Tunisia, Renault în Maroc). Produsele chimice (8%) sunt utilizate în prelucrarea produselor petroliere, în procesele industriale și în tratarea mineralelor. Sectoarele cauciuc și plastic (6%) și textile și îmbrăcăminte (6%) sunt de asemenea importante, acestea din urmă mai ales în țările din Maghreb și în Egipt. În ceea ce privește tendințele, în 2013, importurile de minerale au scăzut cu 9,3%, în timp ce mașinile au înregistrat o creștere de aproape 11%. Mijloacele de transport au crescut și ele cu 5%, în timp ce produsele agroalimentare au înregistrat o contracție de 0,4%. De asemenea, metalele au scăzut, deși ușor (-0,2%), în timp ce produsele chimice au înregistrat o creștere de 2,4%. Cauciucul și materialele plastice, precum și textilele și îmbrăcămintea cresc cu aproximativ 7%. În ceea ce privește structura exporturilor, acestea sunt formate în mare parte din minerale, în special din energie (aproximativ 33%). urmate de mașini (13%), produse textile și de îmbrăcăminte (11%), produse chimice (9%), sticlă și pietre ceramice (8%) și produse agroalimentare (8%), mijloace de transport (6%). Mașinile, industria agroalimentară, produsele chimice și sectorul „modă” prezintă o relevanță deosebită pentru Tunisia, Maroc, Egipt și Turcia.
Pe baza datelor UNCTAD, stocul de ISD în țările mediteraneene era de aproximativ 540 de miliarde la sfârșitul anului 2013, egal cu aproximativ 2,1% din totalul mondial. Turcia este piața care a atras cel mai mult interesul investitorilor străini: în 2013 au fost investite peste 145 miliarde. Urmează Israel cu 88 de miliarde de dolari și Egipt cu 85. Intrările de ISD în 2013 s-au ridicat la 41,7 miliarde, în scădere față de anul precedent cu 0,7%. Din cauza evenimentelor de război și a persistenței incertitudinii politice, există contracții sau absența fluxurilor în Siria și Libia (-51%). Mai mult, pe baza datelor de la Ministerul Dezvoltării Economice, din 1992 până în 2012 ISD-ul italian s-a revărsat în țările mediteraneene pentru aproximativ 12 miliarde de euro, dintre care aproximativ 5 miliarde doar în favoarea Egiptului. Investițiile în Algeria (aproape 4 miliarde) și în Turcia (peste 1 miliard) sunt și ele importante. Există multe companii italiene care operează în acest scenariu. Pe baza datelor MAE, există aproximativ 940 de oameni economici, majoritatea în sectoarele energiei și rafinarea petrolului, textile și modă, infrastructură și construcții, ciment și construcții, metalurgie și transport. Companiile italiene sunt prezente prin propriile fabrici și prin forme de colaborare cu jucători locali care vizează producția directă atât către cererea internă în creștere, cât și spre export., desfășurând o parte a procesului de producție la fața locului.
