Per total, în cei aproape trei ani care au trecut de la izbucnirea crizei, zona euro a implementat aproximativ intervențiile necesare pentru a stabiliza piețele financiare și a începe rezolvarea problemei disciplinei bugetare și a ajustărilor structurale necesare. Cu toate acestea, nu a spulberat îndoielile cu privire la posibilitatea de supraviețuire pe termen mediu și lung, încă amenințată de dezechilibrele competitive acumulate și de calitatea divergentă a instituțiilor din țările membre. Mai mult, construirea soluțiilor a procedat prin smucituri, introducând mutații notabile, și chiar lacerații, în aranjamentele instituționale. A apărut o problemă serioasă a legitimării democratice a noilor structuri ale guvernare economice, hotărâte de Consiliu și implementate de instituțiile tehnocrate fără mecanisme adecvate de responsabilitate față de parlamentele naționale și Parlamentul European.
Acesta este contextul în care, în luna iunie a anului trecut, președintele Consiliului European a elaborat, împreună cu președinții Eurogrupului, Comisiei și BCE, o propunere de evoluție pe etape a instituțiilor din zona euro, capabilă să restabilească coerența și legitimitatea. la construcție și pentru a asigura sustenabilitatea acesteia pe termen mediu și lung.
După cum cred că știți, Harta rutieră cuprinde patru capitole: un sistem financiar integrat, un sistem fiscal integrat, un cadru integrat de politică economică, legitimitate democratică și responsabilitate.
Primul capitol, cel mai dezvoltat, cuprinde în principal începutul uniunii bancare; primul pas va fi instituirea la BCE a unui „mecanism unic” de supraveghere pentru zona euro și țările non-euro care doresc să adere. Obiectivul imediat este de a supune băncile spaniole unei supravegheri comune, condiție pentru intervențiile de recapitalizare ale MES și, prin urmare, de a rupe spirala vicioasă dintre criza suverană și criza bancară din acea țară. După colț, așteaptă Irlanda, care face progrese enorme în ajustarea macroeconomică, dar are nevoie de o oarecare scutire de sarcina reparării sistemului bancar. Intervențiile trebuie să servească nu pentru acoperirea pierderilor, ci pentru a oferi băncilor timp să se restructureze: cu înțelegerea clară că, dacă eșuează, capitalul va fi redus la zero, iar pierderile vor fi suportate de creditorii privați - cu excepția deponenţilor.
Scopul sistemic este de a elimina din sistem hazardul moral asociat cu promisiunile, explicite sau implicite, ale guvernelor de a nu lăsa băncile lor majore să eșueze și tendința aferentă a autorităților naționale de supraveghere de a încerca să nu vadă greșelile campionilor lor naționali. Odată cu uniunea bancară, s-ar face un salt important și în restabilirea unei piețe financiare integrate, datorită punerea în comun a riscurilor de eșec. Pentru atingerea acestor obiective, sistemul trebuie completat cu un sistem integrat de asigurare a depozitelor și rezoluție bancară, asupra căruia deocamdată nu există propuneri certe.
Sistemul bugetar integrat – care nu constituie în prezent o adevărată uniune fiscală – continuă să graviteze în jurul schimbului dintre credibilitatea disciplinei bugetare colective și mutualizarea, dacă nu a datoriilor, cel puțin a riscurilor datoriei suverane. Pe primul aspect, doamna Merkel și-ar dori noua figură a ministrului european de finanțe, cu atribuții directe de blocare și modificare a propunerii de buget a unei țări din zona euro care nu este în concordanță cu orientările comune decise în cadrul semestrului european. Prim-miniștrii Hollande și Monti au răspuns că obligațiile deja asumate par suficiente: amintind că procedura semestrului european și Două pachete în așteptarea aprobării în fața Consiliului și a Parlamentului European implică deja aprobarea prealabilă a bugetelor naționale; întrucât noile sisteme de sancționare sunt destul de puternice; și că Compact fiscal constituie deja o limitare puternică a autonomiei bugetare naționale.
În ceea ce privește posibilitatea instituirii unor mecanisme comune de garantare a datoriei suverane, care să permită reducerea răspândire ușurând sustenabilitatea datoriilor, acum este clar că operațiunile masive de înlocuire a datoriilor naționale cu datorii comune nu sunt fezabile, deoarece nu ar fi niciodată acceptabile pentru contribuabilii germani (și olandezi, finlandezi, austrieci, probabil francezi). Pe de altă parte, ipoteza oferirii garanției comune noilor emisiuni de titluri pe termen scurt – euro-bonuri de trezorerie – pentru a facilita rula-peste datorii, întotdeauna într-o măsură limitată și cu o condiționalitate corespunzătoare; și cea de a studia modalități de a transfuza o parte din datoria suverană a țărilor euro, de exemplu ponderea care depășește 60% din PIB, într-un fond de răscumpărare asistat de venituri publice separate pentru serviciul datoriei.
Nell "raportul intermediar pe Harta rutieră prezentată de preşedintele Van Rompuy Consiliului European din octombrie anul trecut, şi-a făcut apariţia şi construcţia unei „capacităţi fiscale comune”, deocamdată de contururi incerte. Două concepte apar în el: acela de a crea unul amortizor centrala in functie anticiclica, a face şoc idiosincratic cu privire la țările individuale; și în schimb, dimpotrivă, să ofere stimulente pentru eforturile de ajustare structurală – dar fără a slăbi disciplina fiscală.
Constructia cadrului integrat pentru politici comune decurge destul de lent. Se discută ipoteza întăririi respectării angajamentelor țărilor privind reformele structurale cu acorduri de natură contractuală și cea a instituirii instrumentelor de intervenție macroprudențială guvernate centralizat pentru a reduce expansiunea excesivă a creditului; scheme de armonizare a impozitării societăților – celebra CCCBT – sunt și ele propuse de ceva vreme pe masa Comisiei, dar care necesită unanimitate și nu pot avansa în Consiliu. O noutate importantă este decizia de a supune obligațiile pieței interne procedurilor obligatorii ale semestrului european: o alegere bună, având în vedere rezistența care încă frânează crearea de piețe integrate de energie, transport, telecomunicații și ieftine. on-line.
Capitolul despre noile forme de legitimitate democratică progresează și el cu dificultate; totuși, pe termen lung este cel mai important capitol în remedierea decalajului tot mai mare dintre instituțiile europene, din ce în ce mai mult ca sursă de necazuri, și o opinie publică ciocănită de sacrificii. Cea mai acută problemă se referă în mod evident la Consiliul European, care a luat din ce în ce mai mult forma adevăratei puteri executive a Uniunii - pentru zona euro, în formarea Eurosummit-ului șefilor de stat și de guvern ai țărilor euro - pe care în momentul de față pur și simplu nu răspunde la nicio adunare aleasă. În ceea ce privește politicile economice comune, Comisia și-a asumat sarcinile secretariatului tehnic al Consiliului în pregătirea deciziilor și ale unei autorități cu puteri autonome semnificative în punerea lor în aplicare, din nou fără obligații de responsabilitate față de Parlamentul European cu privire la aceste sarcini. Aceste competențe sunt similare cu cele deținute deja ca „gardian al tratatelor” pe piața internă și în politica de concurență și comerț extern.
Opinia larg răspândită este că problema legitimității trebuie abordată prin alegerea directă a președintelui Comisiei; dar acest lucru nu ar elimina autoreferenţialitatea Consiliului, decât dacă – profitând de posibilităţile deschise de Tratatul de la Lisabona – se decide unificarea celor două posturi de preşedinte în aceeaşi persoană. Această soluție păstrează însă două defecte: pe de o parte, politizarea Comisiei ar compromite imparțialitatea acesteia în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor sale de gardian al tratatelor; pe de altă parte, contradicția dintre responsabilitatea politică națională a membrilor Consiliului European și un mecanism de legitimitate prin controlul Parlamentului asupra președintelui acestuia nu s-ar rezolva.
Există o soluție alternativă: aceasta constă în alegerea primului ministru de către parlamentele naționale, de exemplu printr-un sistem de colegii electorale similar cu cel în vigoare pentru președintele american. Cu toate acestea, Consiliul ar trebui să fie „federalizat” prin adoptarea votului cu majoritate în toate chestiunile care sunt de competența sa și prin obligația de a raporta Parlamentului asupra deciziilor sale, care ar putea adopta rezoluții și recomandări cu privire la acestea. În cadrul unui astfel de sistem, membrii individuali ai Consiliului ar răspunde în fața parlamentelor naționale pentru pozițiile pe care le adoptă în cadrul Consiliului.
Într-un astfel de sistem, președintele Comisiei ar deveni un fel de birou de prim-ministru în exercitarea funcțiilor delegate de Consiliul European, păstrând atribuțiile autonome de gardian al tratatelor, pentru care ar urma să răspundă în continuare în fața Parlamentului European.
Pe de altă parte, nu mi se pare o idee bună tendința, care se răspândește, de a implica direct parlamentele naționale în circuitul deciziilor europene, ceea ce o văd drept o promisiune sigură de confuzie și, în final, de paralizie. . Din păcate, de atunci s-au stabilit câteva precedente importante pactul fiscal, care prevede, la articolul 13, instituirea unei conferințe interparlamentare a comisiilor bugetare ale Parlamentului European și ale parlamentelor naționale pentru discutarea politicilor bugetare comune; și decizia Curții Constituționale Germane de a efectua orice plată directă sau indirectă de finanțare de la MES către țările membre în sprijinul programelor lor de ajustare, sub rezerva autorizării comisiei de buget a Bundestag-ului.
Cu privire la toate acestea, avem nevoie de o dezbatere aprofundată în fața opiniei publice și a parlamentelor, care până acum a lipsit.
Am încercat să descriu pe scurt evenimentele care au dus la o accelerare dramatică a integrării europene, noile institute care apar și problemele încă de rezolvat. Rezultatul final ne este necunoscut; dar știm că va avea loc în cadrul existent al Uniunii și al monedei euro și că acest lucru nu va fi copleșit de piețe. Observăm că criza produce progrese în construirea unei cămine europene comune, care până de curând era de neconceput, chiar dacă uniunea politică nu este încă în joc. Rămâne umbra lungă a tendințelor divergente ale productivității și costurilor, care pe termen mediu și lung poate rupe cu adevărat uniunea monetară.
Pentru intervenția completă, descărcați Pdf
Atasamente: Prolusion_Castellanza_12_November_2012.pdf
