Este o părere comună – chiar dacă este o speranță care nu are temei – că după alegerile din 22 septembrie, noul Guvern german ar putea adopta o atitudine mai înțelegătoare față de nevoile țărilor slabe ale „periferiei europene” ( inclusiv Italia); și deci mai dispuși să-i ajute, mai ales indirect, cu o politică mai extinsă în Germania.
Cei care susțin această teză nu numai că nu au nicio dovadă, dar au înțeles puțin despre strategia de reformă și politică economică care a caracterizat guvernele germane succesive din ultimii cincisprezece ani.
Speranța că următorul guvern își va schimba brusc strategia, doar pentru că Germania are un excedent semnificativ în conturile sale externe și, prin urmare, și-ar putea permite o politică mai expansivă (sau keynesiană, după cum se spune) este, de asemenea, un non sequitur. Excedentul de cont curent german măsoară o acumulare echivalentă de economii externe nete, a cărei comoditate depinde și de utilizarea căreia îi este destinat.
Dar să mergem în ordine și să luăm în considerare cele trei aspecte principale care caracterizează politica economică germană.
- Strategia Schröder
O serie de reforme - nu foarte populare la acea vreme - caracterizează guvernul social-democrat condus de Gerhard Schröder. Cea mai cunoscută reformă este cea care flexibilizează piața muncii, astăzi criticată pentru că a servit la reducerea costurilor cu forța de muncă, și deci la protejarea competitivității producției germane chiar și în sectoarele cu valoare adăugată mai mică. Dar acesta nu este singurul aspect strategic care caracterizează anii 1998-2005. Este necesar să reflectăm asupra modului în care Germania a reacționat atunci la provocarea pusă de globalizare, accentuând în mod conștient complementaritatea economiei sale cu cea a Chinei. Moderarea salariilor și exporturile mai mari, pe de o parte; pe de altă parte, creşterea investiţiilor străine.
Când cancelaria lui Merkel (la începutul primului ei guvern) mărește TVA-ul cu trei puncte, pentru a favoriza exporturile, nimeni din Europa nu protestează: germanii, care se descurcă deja mai bine decât celelalte țări membre, își permit și ei să facă „devalorizări competitive”. ”…
- Corectarea erorilor în euro
În timp ce strategia germană față de economia globală este clară și consecventă în timp, față de uniunea monetară europeană au existat ambiguități și au fost comise greșeli. Cu toate acestea, merită subliniat modul în care aceste erori au fost apoi corectate, din nou în interesul pe termen lung al economiei germane și al rolului său european.
Principala greșeală – dacă vrem să o numim așa, retrospectiv, pentru că la vremea respectivă nimeni nu o sublinia ca atare – a fost aceea de a fi acceptat (chiar și mai rău, finanțat prin marile sale bănci) o divergență reală din ce în ce mai mare (în termeni a competitivităţii şi a deficitelor publice) între economia germană şi cea a ţărilor sudice ale zonei euro.
Când criza a izbucnit în Grecia în 2009, urmată de celelalte țări slabe ale zonei euro, guvernul Angelei Merkel a descoperit brusc ceea ce ar fi trebuit să știe bine, și anume că atunci când există o criză excesivă a datoriilor, necazurile debitorului tind să devină și ele. necazurile creditorului. Dar reacția este din nou în interesul Europei, cu condiția să fie și în interesul Germaniei. Cancelarul Merkel este de acord să ajute țările cele mai slabe, evitând întotdeauna riscurile politice și costurile unei abordări bilaterale. Obține implicarea Fondului Monetar; sprijină angajamentul BCE (izolarea „șoimilor” Bundesbank, care demisionează unul după altul); participă la fiecare plan de salvare (care, totuși, este european și niciodată doar german). Ceea ce obține este un dublu beneficiu politic și economic: Germania îi ajută întotdeauna pe cei care se pocăiesc de păcatele săvârșite și promite să nu mai facă...; și între timp să cumpere timpul necesar pentru a-și asigura băncile. „Datoriile neperformante” care se aflau în activele băncilor germane au „devenit europene” (exact așa cum au sugerat mai mulți academicieni…) în măsura în care au trecut în activele BCE!
- „Proprietatea germană” asupra Europei este în creștere
Odată corectată configurația inițială -numai-financiară- a monedei euro și reevaluat rolul său ca instrument de integrare, abordarea germană față de Europa capătă o direcție industrială predominantă. Este strategia urmărită în mod explicit în ultimii ani și nu se poate prevedea că va fi schimbată în curând. Excedentul de cont curent în creștere, egal cu echilibrul financiar al economiei germane, poate finanța noi investiții în altă parte - care măresc capacitatea de producție - dar poate servi util și pentru dobândirea capacității de producție existente, care este complementară cu ceea ce caracterizează deja industria germană.
Criza – mai întâi financiară, apoi economică și în final industrială – a țărilor de la periferia europeană prezintă numeroase oportunități de achiziție pentru companiile germane interesate să-și confirme rolul de butuc Industria europeană preluată acum de Germania.
Este foarte puțin probabil ca următorul Guvern german – oricare ar fi rezultatul alegerilor din 22 septembrie – să poată și să vadă această strategie, adoptând una mai „miopră” (din punct de vedere german) care are ca obiectiv consolidarea tocmai acele economii care prezintă astăzi atâtea oportunități avantajoase pentru cumpărătorii germani.
