Nașterea Republicii Italiene a avut loc acum 70 de ani cu contribuția decisivă a femeilor. Referendumul dintre monarhie și republică a fost, după alegerile administrative organizate în 1944 în unele regiuni, pentru prima dată când femeile italiene au participat la votul politic. După decenii de lupte și discuții, care au început încă de la mijlocul secolului al XIX-lea fără a ajunge vreodată la un rezultat, femeile italiene au cucerit acest drept fundamental datorită rolului foarte important pe care l-au jucat în timpul și după război. Nu doar ca luptători cu drepturi depline și curajoși în brigăzile partizane, ci pentru întreținerea țării, a familiilor, a societății care în timpul războiului și chiar în primii ani de reconstrucție se sprijiniseră în întregime pe umerii și pe inteligența femeilor.
Dacă ne uităm la rolul femeilor în politica italiană Cred că putem trasa o linie de demarcație între generația care după război și-a afirmat dreptul de vot și de a candida și a rămas protagonistul vieții politico-parlamentare în următorii patruzeci de ani și generația următoare. Prima generație de femei din politica republicană, cea a Tinei Anselmi, Nilde Jotti, Elena Marinucci, tocmai în virtutea acelei victorii la referendum, a reușit să creeze în țara noastră unul dintre cele mai avansate sisteme de protecție socială pentru femei din lume, începând cu legislația privind protecția maternității înainte și după naștere și cu privire la dreptul femeilor care așteaptă un copil de a-și păstra locul de muncă. Și apoi legea divorțului și legea avortului, chestiuni care s-au impus și datorită contribuției mișcărilor feministe pe care femeile în vârstă din Parlament au putut să le încorporeze și să le ducă mai departe. Cuceriri care păreau de neconceput într-o țară catolică precum Italia și pe care în schimb femeile le impuseseră și afirmaseră în cultura și obiceiurile societății noastre.
Generația următoare nu a reușit să aibă atâta putere în a impune problemele agendei politice și în special problemele economice și sociale. Femeile care au votat timp de șaptezeci de ani s-au îngrădit în cea mai mare parte în instituții, atât la nivel local, cât și național, în roluri care în mod tradițional „se potrivesc” femeilor (școală, egalitate de șanse), fără a reuși totuși să pătrundă din aceste probleme, modernizându-le, politici economice.
Şomajul care afectează astăzi femeile mai mult decât bărbaţii (+ în jur de 19%!!), lipsa instrumentelor de conciliere a timpului de muncă cu familia, decalajul salarial dintre bărbaţi şi femei prezent în toate sectoarele, dezinvestirea paradoxală din politicile educaţionale din ultimele cincisprezece. ani, sunt semnul slăbiciunii prezenței feminine din ultimele decenii, o slăbiciune care a făcut ca impactul crizei să fie descărcat în primul rând și cu o gravitate deosebită asupra lor.
Acum ceva se schimbă. Generația tânără ia de la sine înțeles realizările generațiilor anterioare și nu are complexe de inferioritate. Cotele introduse la nivel electoral dar și în consiliul de administrație al companiilor cotate și al companiilor publice măresc prezența femeilor în locurile de decizie. Ceea ce încă lipsește este o schimbare culturală în politică dar, de asemenea, a liderilor de opinie care transformă reducerea inegalităților de gen într-o reformă structurală nu numai în ceea ce privește egalitatea de drepturi între sexe, ci, mai ales, ca pârghie fundamentală pentru creștere și dezvoltare durabilă. Documentele Națiunilor Unite și ale OCDE sunt pline de recomandări în acest sens dar cu siguranță sunt printre cele mai ignorate. Astăzi, angajamentul civil și politic al femeilor trebuie să stabilească acest obiectiv: să impună o „agenda femeilor” pentru politica economică și socială națională și europeană. Nu este doar în interesul femeilor; ca acum șaptezeci de ani, este mai presus de toate în interesul țării și al generațiilor viitoare.
