Inflația, care până nu demult a stârnit îngrijorare datorită tendinței sale constante de a scădea sub 2%, valoare considerată necesară pentru stimularea creșterii, a crescut rapid în câteva luni ajungând la 5% în Europa și depășind 7% în SUA și a devenit repede un factor critic primar. Se va spune că acest lucru era de așteptat, de vreme ce masa financiară globală are astăzi o dimensiune necunoscută în istorie și că distorsiunile globalizării și speculațiile financiare, însoțite de consecințele pandemiei, au încetinit amploarea creșterii mondiale și au generat o datorie publică enormă.
Criza energetică
Din păcate, aceasta nu este singura problemă. La ea trebuie adăugat criza energetică induse de evenimentele internaționale și de accelerarea către o tranziție cu utilizarea surselor nepoluante care găsește țara noastră în special în dificultate mai mare, și din cauza întârzierii enorme a diversificării surselor de energie, deși este invocată de mai bine de 40 de ani acum.
Inflația în Italia
Inflația din Italia din anii XNUMX până în prezent a marcat 7,5% în 1963 pentru a fluctua apoi din 1973 până în 1985 între 10,8 și 9,2%, cu vârful dramatic de 21,2% în 1980, când, amintind de Weimar, se spunea că întâi se topește moneda și apoi cade democrația. Apoi, timp de aproximativ douăzeci de ani, inflația a continuat să scadă până a atins niveluri minime, în 2021 la 1,9%.
Scara rulantă și Acordul de Valentine’s 1984
O componentă relevantă a fenomenului, atribuită în anii 80 mecanismului de scară rulantă, a făcut obiectul unor negocieri acerbe care au dus laAcordul de Valentine's Agreement din 14 februarie 1984 odată cu ruperea unității sindicale care a fost urmată de referendumul promovat de Enrico Berlinguer și s-a încheiat cu înfrângerea Partidului Comunist.
Acordul sindicatelor cu guvernul Ciampi
A fost un adevărat moment de cotitură, făcut dramatic de împrejurările morții premature a secretarului PCI în timpul unui miting, și care în anii următori a dus și la alte momente de conflict dar și-a găsit în cele din urmă o ieșire înacordul tuturor sindicatelor și antreprenorilor cu Guvernul Ciampi în 1993, care a inițiat o revizuire ordonată a sistemului negocierea colectivă în numele politicii de venit. Asumarea responsabilității pentru reabilitarea și dezvoltarea țării a scos în prim-plan și uniunea ca entitate politică.
Sarcinile sindicatului: nu doar salariile și inflația
Se poate repeta istoria? Este posibil și cu siguranță de dorit. Din păcate, astăzi situația este complexă și mai ales nu este exclusă o agravare care ar putea accentua conflictul social până la a-l dramatic. Este de netăgăduit că sindicatul este nevoit să prezide o frontieră foarte vastă, de la pierderea valorii reale a salariilor până la reforma fiscală, de la ocuparea forței de muncă (să ne gândim la industria auto) la reforma pensiilor, de la un model mai echilibrat de relații industriale care introduce și experiențe participative reale în căutarea celor mai potrivite instrumente de combatere a sărăciei fără a recurge la forme de asistență generalizată care ajung să nu-i protejeze cu adevărat pe cei mai slabi.
Și, în sfârșit, problema nerezolvată a punerii în aplicare a prevederilor constituționale, începând cu articolul 39, să salveze în același timp libertatea de negociere la fiecare nivel și recunoașterea reprezentativității efective a fiecărei organizații. Daca sindicatul ar face un pachet din toate, ar face o greseala grava care l-ar duce la o coliziune frontala cu Guvernul care, ii place sau nu, are resursele PNRR care sunt o oportunitate irepetabilă pentru renaşterea economiei şi societăţii italiene.
Astăzi, grila variabilă împotriva inflației ar fi o greșeală
Desigur, nu este ușor să începeți o discuție pe probleme individuale fără a ignora faptul că toate fac parte dintr-un sistem de vase comunicante, dar aceasta este cea mai eficientă tactică pentru a dezlega sfața. În special, în materie de salariu asta ar fi o greseala, din aceleași motive ca acum patruzeci de ani, gândiți-vă la o restaurare sui generis a vechii scări rulante, care a supraviețuit parțial nu ca mecanism, ci în indicele IPCA, deși fără componenta internațională.
Concentrați-vă pe contracte naționale și corporative
Este necesar reînnoiește contractele naționale individuale termenele acestora lansând și o campanie generalizată de contracte de firma, exploatând tot potențialul legat de parametrii de creștere și care poate beneficia de stimulente fiscale. Dificultățile negocierii teritoriale de nivelul doi sunt reale, dar este o provocare la care nu se poate renunța.
Antreprenorii sunt marii absenți
Pe de altă parte, o reformă fiscală serioasă ar completa un sezon larg de negocieri. Căutarea sindicatului pentru o strategie mai actuală este exclusă pentru a evita riscul izolării acestuia. Dar sindicatul nu este singurul subiect chemat să preia situația de urgență și ceea ce se cere sindicatului trebuie să se aplice Guvernului și, cu atât mai mult, forțelor politice și asociatii de afaceri. Acestea din urmă par să fie pentru adevăr marii absenți.
Organismele reprezentative ale angajatorilor pot fi îndemnate să asumă noi responsabilități și să concureze într-o confruntare constructivă pentru a ieși din greutățile serioase ale întregii țări. Giulio Tremonti are motive întemeiate să susțină că problemele care există nu pot fi rezolvate de „vechii globaliști, elite care sunt propriul lor vechi regim” și că „vor trebui să apară spirite noi”. De asemenea, este adevărat că astăzi, așa cum obișnuia să repete legendarul director de la Federmeccanica Felice Mortillaro pentru a aminti realitatea, citându-l pe Leporello în Don Giovanni de Mozart, „Madamina, acesta este catalogul”.
