Trei intervenții diferite în Sole24ore de duminică, 14 octombrie, pot fi văzute ca la fel de multe indicii că o schimbare de ritm în atitudinea economiștilor și a factorilor de decizie europeni față de măsurile necesare pentru a salva Europa de la declin este posibilă și poate iminentă. Guido Rossi speră că premiul Nobel acordat Uniunii Europene va impulsiona continentul nostru pe calea integrării politice, renunțând la „credința exclusivă și lipsită de sens doar în politicile de austeritate”. Beda Romano documentează ceea ce cei mai atenți economiști nu se obosesc să repete, și anume că austeritatea crește, nu scade, raportul datorie/PIB. Și în sfârșit Fabrizio Galimberti pune la îndoială teza că în ultimii ani a justificat politicile de reduceri și impozite mai mari, și anume că acestea au efecte expansioniste conform ecuației „mai puține datorii, mai multă creștere”.
Dar ce este de fapt datoria publică? Potrivit antreprenorului și economistului american Warren Mosler, datoria de stat a SUA este, sic et simpliter, valoarea activelor financiare nete în dolari deținute de restul lumii. Desigur, acest lucru este valabil și pentru Europa: datoria totală a statelor euro nu este altceva decât cealaltă față contabilă a economiilor acumulate în euro de europeni și non-europeni. Cu alte cuvinte, fără datoria publică nu am putea pune deoparte euro economiilor noastre private, nici ai economiilor instituționale precum fondurile de pensii. Foamea privată de economii justifică datoria publică. Tăierea lui înseamnă periclitarea echilibrului financiar al persoanelor, care în încercarea de a-l reconstrui reduc consumul. De aceea recesiunea continuă să muște și șomajul crește. Prin urmare, avem nevoie de mai multe datorii, nu mai puține.
Acesta este cel mai puțin fără precedent (și doar aparent paradoxal) mesaj pe care Warren Mosler îl va prezenta la Conferința „Gestionarea datoriei publice” din 26 octombrie, organizată de Treves Editore în Aula Magna a Universității La Sapienza. Printre alții, îl vor asculta și ceilalți vorbitori de la conferință: economiști, bancheri, manageri publici, factori de decizie economică și sindicaliști, precum Richard Portes, Pietro Reichlin, Paolo Savona, Rainer Masera, Innocenzo Cipolletta. Va fi interesant de văzut dacă vom reuși să înțelegem urgența de a privi problemele Europei dintr-un punct de vedere nou și diferit.
Mesajul lui Mosler preia ideile economiștilor din trecut, reinterpretate într-o lumină neobișnuită. Blogul lui a făcut incursiuni pe net și The Economist a dat proeminență pentru ideile sale, cunoscută și sub numele de Teoria Banilor Moderne. Potrivit lui Mosler, tocmai celebratul divorț dintre banca centrală și guvernele europene este cel care a generat criza datoriilor în Europa. Și trebuie să-i recunoaștem previziunea când, la sfârșitul anilor 90, a descris cu o precizie mortală ce ar fi dus la implozia monedei euro în cazul unei recesiuni globale. Potrivit lui Mosler, regulile stricte ale monedei europene (un caz aproape unic de monedă care se referă nu la un singur stat suveran, ci la diferite state care mențin grade ridicate de suveranitate independentă) ar fi împiedicat BCE și guvernele europene să răspundă în mod adecvat la criza. Pierderea suveranității monetare a statelor individuale ar fi făcut ca datoriile publice și garanțiile naționale la depozitele bancare necredibile, provocând inevitabil explozia crizei pe piața datoriilor suverane și în sectorul bancar.
Exact așa a mers istoria, iar lecția este dublă. Primul este că nicio datorie suverană nu este sigură decât dacă statul însuși, prin banca sa centrală, garantează conversia acesteia în rezerve bancare. Iar recenta mișcare a lui Draghi nu este altceva decât o modalitate de a introduce, într-o Europă divizată, același mecanism care există în Regatul Unit sau în Statele Unite. Al doilea este că gestionarea datoriilor (judiciare) este un instrument puternic pentru reglarea cererii. Și întrucât gestionarea datoriei naționale într-o uniune monetară nu mai este posibilă, Europa trebuie să se trezească și, în fața regulilor bugetelor naționale, să relanseze inițiative puternice, finanțate de o datorie publică comună care, așa cum spune Mosler, nu este altceva decât cealaltă. partea contabilă a economiilor noastre. Europa va trebui să preia creșterea și ocuparea deplină a forței de muncă.
