De la cazul Lusi la lipsa democrației politice: cândva oamenii furau pentru partid, astăzi pentru ei înșiși

Acest început de săptămână trei episoade, foarte needificante, repropun întrebarea cum sunt finanțate și organizate partidele politice. Primul episod este despre nereducerea salariilor și a anuităților pentru parlamentari: deocamdată totul s-a rezolvat (în Cameră) într-o majorare de salariu ratată de 1.300 de euro care oricum va fi recuperată în fond separat din nou pentru deputați. Al doilea (și este cel mai uimitor) este cel al Senatorul Luigi Lusi (PD), care ar fi însușit până la 13 milioane, o parte din finanțarea publică a Margheritei (numite rambursări electorale), alocându-le achiziției personale de proprietăți în centrul Romei și în Canada. Folosim condiționalul ca garanție, chiar dacă însuși Lusi a fost cel care a recunoscut împrejurarea care acum, în marginea unei posibile înțelegeri de pledoarie, a acceptat și o rambursare parțială în rate. Al treilea episod, încă de explorat, se referă la Senatorul Riccardo Conti al PDL care, conform celor explicate la știrile „La 7”, într-o singură zi ar fi cumpărat o clădire din centrul Romei din fondul Omega și ar fi revândut-o instituției de asigurări sociale a psihologilor pentru un profit de 18 milioane. euro.

Primul episod (reducerile ratate), din pacate, este in perfecta continuitate cu istoria mai mult sau mai putin recenta a costurilor politicii la noi. Al treilea (cel al senatorului Conti) va trebui să facă obiectul unor verificări ulterioare. Dar cel de-al doilea, și anume cel al senatorului Luigi Lusi, este cu adevărat un caz special. Protagonistul, deja boy scout, fusese ales, la vremea respectivă, ca trezorier al Margheritei, de Francesco Rutelli, care acum este indignat și furios, cerând recuperarea bunurilor furate. Deocamdată, însă, putem observa că ne confruntăm cu un precedent absolut. Dacă ar fi confirmat, Lusi ar fi primul trezorier, care în loc să „fură” (termenul este puternic și poate inexact din punct de vedere tehnic, dar dă o idee bună) pentru partid, el își însușește proprietatea partidului (de fapt a unui fost partid, dat fiind că după nașterea Partidului Democrat Margherita nu mai poate folosi această definiție, deși a continuat să aibă o administrație proprie). Pe scurt, este ceva de privit cu simpatie pentru cei săraci Severino Citaristi si Vincenzo Balzamo (administratorii DC și PSI la momentul mâinilor curate) care au strâns evidența notificărilor de garanție pentru finanțarea ilegală a partidelor. Ca să nu mai vorbim de Primo Greganti, care chiar a intrat o vreme la pușcărie, pentru a nu-l implica pe fostul PCI, în tranzacții financiare întâmplătoare și ilegale.

Atunci se vede că cele trei episoade au ieșit la iveală imediat după o intervenție publică impecabilă a Președintelui Republicii, care, cu ocazia acordării diplomei onorifice de către Universitatea din Bologna, chemase politica pe o cale de reformă indispensabilă, care plecând de la reforma electorală urma să implice mai ales partidele. „Numai cu reforme – a spus Napolitano – putem ieși din criză”, adăugând: „Parlamentul se angajează să reformeze instituțiile și regulile electorale pentru a le redă cetățenilor vocea pe care o merită în alegerea reprezentanților”. O altă considerație a șefului statului a fost cu acea ocazie că „între respingerea partidelor și respingerea politicii, distanțarea de politică, pasul nu este lung și este fatal, duce la sfârșitul democrației și deci al libertății”.

Cuvinte puternice și clare care ne determină să reflectăm asupra articolului 48 din Constituție potrivit căruia cetățenii se pot „asocia liber cu o metodă democratică în determinarea politicii naționale”. Se întreabă dacă partidele, întrucât trăiesc în a doua republică, respectă cu adevărat metoda democratică. Și s-ar putea concluziona că această metodă democratică este cel puțin slăbită. Întrucât în ​​partide (și asta nu numai PDL-ului înalt prezidențial, care în orice caz are și secretar de câteva luni) se țin foarte rar congrese. Iar acestea, când au loc, aproape întotdeauna se termină cu aclamații plebiscitare, mai degrabă decât cu alegeri democratice. Desigur, regulile interne sunt și o problemă care trece în plan secund, în fața anomaliei absolute a unei legi electorale conform căreia un Parlament, în loc să fie ales de cetățeni, este desemnat de câțiva lideri de partid. Un pic de parcă democrația noastră ar fi luat forma unui sistem de partide fără partide.