Experimentul milanez a lăsat apoi loc unei noi tendințe, iar acum toate celelalte mari orașe italiene se organizează: criza a lovit, de fapt, sistemul de bunăstare în centrul său; nu doar cea publică, ci și „bunăstarea autogestionată”. Potrivit unui sondaj recent Censis-Fondazione Generali, pentru multe familii, angajamentul economic de a plăti îngrijitorii a devenit nesustenabil. Se estimează că 120 au fost nevoiți să renunțe la el. Iar cei care au „rezistat” au făcut-o adesea cu prețul unor sacrificii foarte grele, cum ar fi folosirea tuturor economiilor sau chiar vânzarea locuinței.
Acest scurtcircuit determinat substanțial de întâlnirea dintre criza economică și îmbătrânirea societății se află la originea experimentării de noi modele de intervenție. Nu doar în îngrijirea vârstnicilor – ca și în cazul Municipiului Milano – dar și în sprijinirea familiilor aflate în dificultate. Intervenții care au în comun scopul de a revigora sisteme de relații de susținere pe care nicio acțiune instituțională nu le poate înlocui.
La Torino, de exemplu, proiectul a început deja în 2003, dar recent câștigă teren „O familie pentru o familie”, sponsorizat de Fundatia Paideia. Modelul de referință este bine cunoscut și este, de asemenea, străvechi: în diverse situații, mai ales în trecut, a funcționat spontan și a fost numit „bună vecinătate”. Doar că în acest caz întâlnirea dintre cele două familii are loc în cadrul a proiect care durează un an și este susținut de un tutore care, la rândul său, este în contact cu asistentul social care urmărește familia în dificultate.
Sprijinul pe care îl oferă „familia de întreținere” nu se referă doar la nevoi materiale, ci privește toate aspectele vieții de zi cu zi. Un caz concret este cel al familiilor formate dintr-un singur părinte și fără repere parentale. Născut la Torino, proiectul a fost apoi extins în diverse zone din Piemont, Emilia Romagna, Lombardia, Veneto, Valle d'Aosta, Abruzzo și a ajuns recent și la Roma, printr-o colaborare între Caritas și Departamentul de Politică Socială. Până în prezent, au fost activate în total aproximativ 300 de „coachings” cu 500 de copii implicați. Experimentarea din Capitală (care vizează inițial opt familii) este un pas important către scopul de a face din această practică o alternativă stabilă la plasamentul unui singur copil. Cu alte cuvinte, făcând din aceasta o politică socială obișnuită și la nivel național.
