Marea criză care a început în 2007 în Statele Unite, generată de scăderea prețurilor imobiliarelor și de dificultățile ulterioare ale creditelor ipotecare de calitate scăzută (subprime) debursate și vândute ulterior sub formă de împrumuturi securitizate, a devenit globală după falimentul Lehman în 2008. Criza a forțat multe guverne (nu pe cel italian, de fapt) să intervină cu bani publici pentru a sprijini băncile și a evita colapsul sistemului financiar. Chiar și în Europa, multe țări și-au văzut datoria publică crescută considerabil (ex. Irlanda, Regatul Unit, Spania) datorită acestor intervenții. În același timp, noul guvern grec a declarat că datoria sa publică era în realitate mult mai mare decât cea oficială și, prin urmare, criza financiară se transforma într-o criză a datoriei publice în Europa. Dar creșterea datoriilor țărilor aparținând zonei euro, în sine, nu explică criza monedei unice: de fapt, datoria zonei euro în ansamblu (88% din PIB) este mai mică decât cea a monedei unice. SUA (100%) și nu cu mult mai mare decât cea a Regatului Unit (76%), o țară care nu face parte din zona euro.
Într-adevăr, neîncrederea piețelor este atribuită în primul rând îndoielilor cu privire la sustenabilitatea monedei unice în fața unor crize sistemice precum cea pe care o trăim. În literatura economică, condițiile care fac durabilă adoptarea unei monede unice sunt patru: (1) flexibilitatea prețurilor și a salariilor, (2) mobilitatea factorilor de producție, (3) integrarea politicilor fiscale pentru o politică redistributivă comună, (4) convergenţa ratelor inflaţiei. Odată cu Pactul de Stabilitate și Creștere din 97, țările UE au reușit parțial să obțină o convergență a datoriilor publice și a ratelor inflației, dar niciodată o adevărată integrare a politicilor. Pe de altă parte, deja în 1950 Schumann declara că „Europa nu poate fi făcută deodată și nici nu se va construi împreună, ci va apărea din realizări concrete și progresive” și, mai târziu, Prodi, într-un interviu acordat Economist (2002) a subliniat că „uniunea monetară era o construcție incompletă, care avea să se perfecționeze atunci când condițiile erau coapte sau o impunea o criză”.
Lipsa de viziune strategică a liderilor europeni din ultimii ani ne-a forțat în acest al doilea scenariu. Luna trecută, în timpul unei runde de întâlniri în China, un investitor local mi-a explicat că cuvântul „criză” în limba sa este alcătuit din două ideograme, prima indicând un „pericol iminent”, iar a doua „o „oportunitate”. ". Dacă ne concentrăm pe acest al doilea aspect, putem încerca să trasăm un drum ideal și, în același timp, realist, care să ne permită să ne imaginăm Europa după criză, în 24 de luni.
În primul rând, pentru a lămuri o posibilă neînțelegere, trebuie să spun imediat că ipoteza expulzării Greciei din zona euro ca soluție la criza datoriilor suverane nici nu trebuie luată în considerare. Dacă nu aveți încredere în mine, vă invit să citiți un studiu precis al băncii elvețiene UBS, care cuantifică costul părăsirii Greciei din Europa ca de 10 ori valoarea totală a planurilor dezvoltate până în prezent pentru a-l păstra în interior: devalorizare a reintrodus vechea monedă națională, barierele tarifare și datoria (care ar rămâne în euro) ar provoca un lanț de neplate ale băncilor și companiilor, care ar arunca țara într-un haos model „Argentina 2011”.
Dar cea mai interesantă dată a studiului se află în pasajul în care demonstrează că până și guvernul german, dacă ar alege indignat să părăsească zona euro, și-ar forța propriii cetățeni să plătească o notă de circa 10 de euro fiecare, față de o mie. a unui „salvare” a Greciei, Irlandei și Portugaliei la un loc.
Prin urmare, pentru a ajunge la o soluție care să evite suportarea costurilor anormale (inclusiv a celor politice) ale colapsului monedei unice, este esențial să se realizeze schimbări profunde în arhitectura instituțională a UE care să conducă la o mai bună integrare a economiei. și politici fiscale, depășind reticența claselor politice naționale miope și localiste.
Compactul fiscal și Mecanismul european de stabilitate sunt cele mai recente măsuri de urgență, pe care le salutăm, cu condiția să ridicăm bugetul Mes la 1.000 de miliarde și să îi permitem să intervină direct în sprijinul grupurilor bancare aflate în criză și nu numai prin intermediul statelor, precum 'este asteptat acum.
Un instrument pe termen mediu care așteaptă să procedeze la o integrare fiscală reală ar putea fi euroobligațiunile, adică emisiunile comune de obligațiuni ale statelor membre ale zonei euro, care ar deveni un instrument obișnuit de gestionare a datoriei publice, înlocuind parțial datoriile naționale cu garanție comună. Cu alte cuvinte, datoriile publice ale Statelor ar fi înlocuite doar parțial cu euroobligațiuni (ar exista o limită ca procent din PIB la emisiunea de euroobligațiuni); pe de altă parte, statele ar trebui să continue să emită obligațiuni naționale pentru a se finanța. Celelalte state ar fi în orice caz garanții tuturor euroobligațiunilor emise.
În urmă cu peste douăzeci de ani, rapoartele Delors și McDougall pregătiseră deja calea: „În toate federațiile, diferite combinații de politici bugetare au un efect puternic de absorbție a șocurilor... Un buget federal (excluzând apărarea) ar trebui să fie de 2-2,5% din PIB, în condițiile în care o politică fiscală comunitară de stabilizare este un element cheie în orice program de integrare monetară europeană”.
În plus, jumătate din actualul 1% este dedicat subvențiilor agricole, mai degrabă decât subiectelor strategice precum energia, apărarea sau politica externă și de securitate. Cu alte cuvinte, pentru a calma piețele și a proiecta singurul viitor posibil al Uniunii Federale Europene, trebuie să centralizăm politica fiscală, să creștem progresiv resursele și chestiunile care intră în competența Comunității. Să ne acordăm doi ani de timp, nu mai mult!
