Prima și cea mai importantă dominație culturală și politică a finanțelor, în ultimii douăzeci de ani – în punctele sale forte și în defectele sale – continuă să ne împiedice să înțelegem implicațiile pe termen lung ale crizei din zona euro.
Eticheta sa foarte predominantă: „Criza datoriei suverane”, a însemnat concentrarea atenției asupra aspectelor financiare: datorii private și/sau publice excesive; consecvent spread punitiv; necesitatea intervențiilor monetare expansioniste (BCE), ca alternativă la restricțiile fiscale contraproductive („austeritate”). Dincolo de urgență, aceasta nu este cea mai utilă analiză a problemelor și a remediilor aferente crizei din zona euro, care a rămas nerezolvată de trei ani încoace, dar la o inspecție mai atentă, a început deja mai devreme.
Ocazional, chiar recent (vezi G. Vaciago, Viitorul Euroland există deja (și se bazează pe muncă)) cineva își dă seama că criza industriei și a ocupării forței de muncă, caracterizează doar o parte a zonei euro. De aici derivă o nouă condamnare a „politicii de austeritate, care ne este impusă de Germania” greșită (vezi Un euro de reconstruit). Sau a enemea critică la adresa însăși ideii de monedă unică, care ne-a condus la această tragedie: datoria publică nu poate fi crescută, chiar acum când ar fi mai utilă!
În realitate, dacă ne uităm la fapte, analiza corectă este diferită și există și alte motive de îngrijorare. Dacă examinăm graficul care reprezintă tendința producției industriale în cele mai mari zece țări din zona euro în ultimii cincisprezece ani, putem observa clar că situatia este structurala si mai grava. Chiar înainte de „criza datoriilor suverane”, industria creștea mai rapid în unele țări decât în altele. Ca și în cazul lui spread, dar într-un mod foarte diferit și pe termen lung, Germania acționează ca un reper (sau din butuc): sunt țări care se dezindustrializează, iar altele unde, invers, specializarea industrială este în creștere.
Problemă: este vorba doar de constrângerile impuse deficitelor și datoriei publice? Sau ar trebui să presupunem că unele țări mai mult decât altele au știut să „câștige din euro”? Dar mai presus de toate, cum pot fi corectate aceste tendințe? Ieșirea din euro ar fi o soluție posibilă? Cel mai înțelept răspuns la toate aceste întrebări este probabil doar unul: ar fi oportun să se implementeze politici industriale – în sensul acordării de priorități explicite reindustrializării, începând cu autoritățile fiscale, … cu siguranță nu prin inventarea de planuri cincinale, în stilul sovietic.
Dacă nu sunt corectate, tendințele actuale, care se conformează teoriei „avantajelor comparative”, pe care moneda comună o întărește – fac ca în Europa să se accentueze o specializare de acest tip: industria este germană!
