Fără un diagnostic precis și împărtășit al problemelor țării, este foarte greu pentru oricine să le poată remedia. Impasul politicii este încă o confirmare că atunci când nu știi ce să faci... nimic nu se face.
„Dezbaterea politică” în sine nu trece dincolo de bârfe: ce a spus Tizio despre ce a spus Caio despre ce a spus Sempronio...
Și totuși, toată lumea știe – pentru că o vede în fiecare zi – care sunt problemele și, prin urmare, care ar fi prioritățile. Dar fiind probleme care caracterizează ceea ce ne unește, nimeni – singur – nu este capabil să le rezolve.
Alarma tocmai trasă la Torino de către industriași în perioada 12-13 aprilie este doar a enemea confirmare a acestui fapt. De mulți ani, Italia nu a crescut și Criza de astăzi este doar parțial o recesiune şi consecinţa nedorită a politicilor de austeritate (mai mult sau mai puţin motivate). REF Ricerche a avut întotdeauna grijă să distingă în analizele sale: situația și tendințele economice; termen scurt și lung; ciclul de la fundamente. Am precizat în repetate rânduri că odată cu recesiunea – care ca atare se va încheia mai devreme sau mai târziu cu o redresare – este în curs de pierdere a potențialului, adică o scădere a traiectoriei previzibile de creștere. Ultima dată acest lucru a fost bine explicat în piesa REF (20 februarie 2013) intitulată „Deindustrializarea„. Dar vorbisem deja despre asta pe aceste pagini chiar înainte (vezi analiza Recuperare sau creștere? din 10 decembrie 2012). Cert este că vorbim despre asta o vreme, dar apoi nu suntem în stare să transformăm analiza într-un diagnostic comun și deci în acțiune politică. Hai sa vorbim despre altceva…
Un prim diagnostic a fost prezentat în urmă cu zece ani, într-un număr bun al revistei Il Mulino, a cărei parte despre declinul economiei italiene a fost intitulată de Edmondo Berselli: O economie care nu merge.
Cea mai clară și mai sistematică poziție a fost exprimată apoi de Mario Draghi în primele sale considerații finale din 31 mai 2006: douăzeci de pagini dedicate în întregime și în mod explicit unui singur obiectiv: „Înapoi la creștere„. O poziție împărtășită cu întregul Departament de Cercetare al Băncii Italiei, care deja în anii precedenți – inclusiv cu analizele privind declinul economiei italiene de către Ignazio Visco, acum guvernator, a abordat aceste probleme. Au mai trecut șapte ani (și trei guverne) de la diagnosticul Draghi și problema rămâne aceeași, doar că mai gravă. Eșecul de a crește s-a transformat în declin și apoi în decădere (nu mai scade doar productivitatea și apoi PIB-ul, ci și calitatea instituțiilor).
Să ne amintim pe scurt despre ce vorbim. În cuvintele lui Draghi (2006): „În Italia, de la mijlocul anilor nouăzeci... productivitatea totală a factorilor a scăzut, un caz unic în rândul țărilor industrializate”. Pe măsură ce situația s-a înrăutățit și mai mult în anii următori, putem spune că Italia merge înapoi de douăzeci de ani acum. În fiecare zi, îl citim pe datele care sunt publicate în acea zi: odată ce e consum, odată ce este angajat, odată ce e producție și așa mai departe. Dar acestea sunt multele piese ale unui singur mozaic: în absența creșterii, nu mai este adevărat că noile generații sunt mai bine decât precedentele. Și întrucât toate acestea sunt valabile în medie, deși știm că este tipic pentru fazele de declin să se înregistreze și o variație crescută, se poate întâmpla – și vedem asta în fiecare zi – să existe o concentrare din ce în ce mai inegală a bunăstării. . Unii suferă mult mai mult decât alții.
Suntem cu adevărat interesați să ghicim ziua în care va începe recuperarea? Dacă mă gândesc bine, aceasta este cea mai mică dintre probleme. Singurul lucru pe care îl știm sigur este că țara nu va mai merge înapoi la ceva timp după ce cineva de la Quirinale și la Palazzo Chigi va avea această singură prioritate: revenirea la creștere, în interesul fiecăruia.
