Un film dur, puternic, intens așa cum se vede rar pe ecranele noastre. Oricât de greu poate reprezenta doar realitatea. La fel de puternică doar pe cât poate fi durerea fizică și morală și la fel de densă doar pe cât pot înțelege cei care cunosc profesia de cinema. Hai sa vorbim despre Detroit, lansat în ultimele zile în cinematografele italiene în regia lui Kathryn Ann Bigelow, prima femeie care a câștigat un Oscar cu The Hurt Locker. De asemenea, ea a semnat unul dintre filmele de cult ale anilor 90: Point Break – Punct de rupere.
Arthur Shopenhauer ne vine în minte când ne amintește că „Prezentul cel mai neînsemnat are, în comparație cu trecutul cel mai neînsemnat, avantajul realității” și tocmai în acești termeni se află tema propusă de Detroit, numele marelui oraș industrial care găzduiește principalele industrii de automobile americane. Filmul povestește despre o călătorie care este aparentă doar în istoria recentă a nedreptăților și inegalităților dintre indivizi, indiferent de culoarea pielii lor. Mii de oameni de culoare s-au adunat în acest loc complex din punct de vedere social și economic în anii 60 în căutarea unui loc de muncă, a unui viitor și a unei siguranțe pe care nu le-au putut găsi.
Povestea se referă la evenimentele dramatice care au implicat orașul Detroit, din Michigan, în iulie 67, în toiul marilor bătălii pentru afirmarea drepturilor civile din Statele Unite. Doar un an mai târziu, la Memphis, Martin Luther King a fost asasinat. În special, filmul relatează o poveste destul de necunoscută în restul lumii: în timpul revoltelor, într-un motel în care se bănuia că ar fi fost trase focuri de armă, după o spargere, trei oameni de culoare au fost uciși în mâinile unor polițiști violenți. , rasist și plin de ură. Ulterior vor fi arestați și judecați.
Nu mai adăugăm nimic despre meritele poveștii, nu pentru că ar trebui să existe niște surprize pe care nu vrem să le dezvăluim ci doar pentru că, de fapt, poate că nu s-a scris încă cuvântul final pentru acest tip de poveste. . Filmul se desfășoară cu un ton definit de unii critici drept „muscular”, în măsura în care camera este capabilă să ofere privitorului o doză de adrenalină mai mare decât media oricărui film de acțiune banal. Apropo de camere, utilizarea de camere directe, de umăr, cu o capacitate excepțională, merită menționată. Toate acestea, cu un montaj de același nivel pentru a lăsa prima parte a filmului să curgă fără un moment de pauză narativă. Protagoniștii, toți, sunt absolut la înălțimea profesionalismului expresiv la nivel înalt, capabili să facă credibile rolurile pe care le acoperă.
Prima parte a filmului ar dori aproape să se termine cât mai curând posibil, deoarece tensiunea reprezentată este mare. A doua parte îți permite în schimb să-ți tragi respirația, dar un sentiment nerezolvat de amețeală rămâne în fundal. Făptuitorii violenței sunt arătați, inserați, într-un context juridic, politic și social, care pare cumva a fi complice. Cinematografia americană a revenit adesea și de bunăvoie la tema rasismului, a trecutului și a prezentului, și de fiecare dată nu a fost zgârcit cu emoții capabile să trezească reproșuri legitime și cuvenite. Unul pentru toti: Întunericul dincolo de gard viu, trei premii Oscar. Filmul lui Bigelow continuă cu vrednicie această tradiție și, fie doar pentru asta, merită vizionat. Să constatăm un exces de scenariu emoțional în detrimentul unei lecturi mai atente și mai aprofundate pe tema inegalităților rasiale. Totuși, suntem doar la cinema și ne putem mulțumi cu contribuția lui la menținerea deschisă a sertarului memoriei.
