Nu trece o zi în Statele Unite fără ca cineva să fie ucis de focuri de armă directe sau indirecte. Și totuși, totul, aparent, în acea mare țară, curge sub o aparentă normalitate. Dimpotrivă, deținerea, folosirea și abuzul de arme de mână, puști, mitraliere este uneori invocată drept drept și necesar exact așa cum o cere o modificare a Constituției lor. Exact în acești termeni se citește „Totul este așa cum pare” subtitlul lui Suburbicon , filmul tocmai lansat în cinematografe semnat de George Clooney căruia îi dedicăm recenzie obișnuită despre filmele care ies în weekend. Scenariul este însă semnat de frații Coen și se vede! Marca înregistrată a regizorilor Fargo, Nu este o țară pentru bătrâni este evidentă și nu trădează așteptările: violența dură și pură pe care oamenii sunt capabili să o exercite în formele sale cele mai evidente și dincolo de orice imaginație.
Evenimentele descrise în film sunt preluate din evenimente reale din anii 50, când problemele și tensiunile cauzate de discriminarea rasială în Statele Unite erau deosebit de puternice. Într-un oraș model, toate casele îngrijite și halbe și liniște socială, sosește o familie de negru iar comunitatea locală își vede amenințată propria grădiniță de securitate și garanție a bunăstării. Tot iadul se dezlănțuie pe străzi, dar și într-o familie aparent normală. Un complot criminal pune în mișcare un lanț de orori nelimitate în care este greu de înțeles unde sunt binele și răul.
Cloney propune un film social puternic, o reprezentare a ficțiunii culturale, antropologice, care guvernează încă nu doar multe părți ale lumii, ci și relațiile interne de familie care duc adesea la violență totală. Filmul are loc tocmai pe aceste două niveluri paralele și contemporane: pe de o parte violența împotriva familiei negre, pe de altă parte povestea feroce și sângeroasă din casa protagoniștilor (Matt Damon și Julianne Moore). Motivul economic nu este indiferent în ambele scenarii: în primul locuitorii din Suburbicom își văd amenințată investiția imobiliară, în al doilea este în joc prima unei asigurări substanțiale.
Filmul este văzut de bunăvoie chiar și fără emoții speciale. Scenariul este bine pus la punct și timpii curg echilibrat. Efectul suprareal și uneori caricaturist și paradoxal dorit de Coen face ca viziunea să fie apreciabilă, chiar dacă se referă la secvențe și momente extrem de dramatice.
Ps: saptamana aceasta recenzia Mă opresc când vreau Ad Honorem, a treia tranșă a cunoscutului și celebrului film semnat de tânărul regizor Sidney Sibilia. Fără tragere de inimă am renunțat pentru a nu scăpa din meritele primului titlu din serie care a adus noroc filmului. Atât în primul episod noutatea, creativitatea și distracția au fost puternice și antrenante, dar în schimb, atât în cel de-al doilea, cât și în acest ultim episod, s-a mărginit de plictiseală și banalitate. Un păcat de prezumție care poate fi iertat pentru că cifrele sunt acolo și este legitim să ne așteptăm la mai mult.
