Reformele nu sunt un sprint scurt à la Usain Bolt, ci un maraton lung. Nu sunt un act izolat și episodic, de desfășurat în timp suspendat în arena petrecerii, de încredințat unei viteazoase și curajoase echipe de prim ajutor. Ele nu pot fi o paranteză pentru a începe totul de la capăt. Și ca să spună ca Angela Merkel, cel puțin în asta este greu să o învinovățim, „nu există niciodată o ultimă reformă și într-o lume care se schimbă rapid trebuie să ne adaptăm”. Luca Paolazzi, directorul Centrului de Studii Confindustria, vorbește clar la conferința „Cambia Italia”: reformele sunt necesare și cea mai dificilă sarcină este tocmai aceea de a crea condițiile în politică astfel încât să existe „concurență sănătoasă între partide, între aliniamente opuse. dar fără delegitimizare și în cadrul unei culturi împărtășite și înrădăcinate a reformelor”.
TRIPLA CREȘTERE PÂNĂ ÎN 2030
Din el puterea cifrelor și a cifrelor care, precizează el, nu sunt previziuni, ci tendințe și obiective: Italia se află la o răscruce nu doar economic, explică Paolazzi, dacă rămâne inertă va rămâne bătută în cuie la o creștere inadecvată de 0,7. % pe an de acum până în 2030 (+16% cumulat), dacă reacționează „cu vigoare, hotărâre, coeziune”, transformând dezavantajele competitive în pârghii pentru dezvoltare, se poate tripla până la 2,2% pe an (+55% cumulat). În valori absolute, alegerea se traduce prin diferențe enorme: fără modificări, PIB-ul în 2030 va fi cu 253 de miliarde mai mare decât în prezent, adică 2.760 de euro pe cap de locuitor, în timp ce odată cu reformele ar putea crește cu 872 de miliarde, cu 11.160 mai mult pe cap de locuitor.
Nu știm cum va fi lumea peste douăzeci de ani – spune Paolazzi – dar trebuie să facem partea noastră, orice este nevoie pentru a reduce decalajul dintre noi și celelalte țări”. Pentru a reveni la creștere într-un ritm susținut, decalajul față de alte țări trebuie să fie redus în ceea ce privește productivitatea și orele lucrate. Pârghiile? Cunoaștere, competiție, birocrație, participare la muncă. Da, pentru că pentru întreaga lume criza care a început în 2007 nu este mai rea decât cea din '29. Dar pentru Italia este. Lipsa reformelor îi penalizează în special pe cei tineri și mai puțin educați, ceea ce provoacă exodul creierelor.
BIG BANG-UL
Calea de urmat este cea a Big Bang-ului. Patru motive pentru Paolazzi: răspunde criteriului echității, deoarece niciun grup de interese nu este privilegiat; fiecare grup își compensează costurile cu beneficiile primite în alte domenii și, prin urmare, răspunde unui criteriu de eficiență; schimbarea este atât de profundă încât întoarcerea devine (aproape imposibilă); se creează complementarităţi şi sinergii.
POLITICA SE abordează nodurile anormale ale divergenței
Depinde de politică să abordeze niște „probleme anormale care au dus țara să diverge de atâția ani”: societatea microcorporatistă, alergică la stat, care duce la anarhia revendicărilor; fragmentarea partidului, care cultivă interese particulare, dacă nu personale; aparatul public deteriorat, cultura antimeritocratică și familistă.
Cu niște recomandări pentru un drum lung și fără poțiune magică: susținerea formării de majorități închegate, cu reformă electorală și reguli parlamentare anti-transformare; eficientizarea acțiunii guvernamentale prin proceduri parlamentare privind încrederea constructivă, depășirea bicameralismului perfect, numirea și revocarea miniștrilor; simplificarea statului, cu mai puține interferențe directe și o mai mare eficiență a reglementării, făcând sistematică revizuirea cheltuielilor publice și punând capăt schimbului dintre consimțământul și resursele contribuabililor.
„Prințind acest moment trecător?” se întreabă Paolazzi în cele din urmă. Da, trebuie.
Pentru a afla mai multe despre discursul lui Paolazzi, faceți clic aici.
