Este o opinie larg răspândită și împărtășită că așa-numita furtună financiară perfectă din ultimii ani a început în finanțarea privată (în special în țările anglo-saxone a căror legislație este de origine common law comparativ cu țările mai stabile din zona euro care are origini de drept civil), apoi s-a mutat în sectorul real al economiei și apoi în domeniul datorii suverane.
După cum observăm zilnic, dezbaterea de astăzi se referă exclusiv la provocările cu care trebuie să se confrunte guvernele pentru a-și restabili finanțele publice. În schimb, observ că, afectat de o memorie slabă a evenimentelor trecute, mulți trec cu vederea provocările cu care se confruntă bilanţurile corporative din sectorul privat, cu excepția celor ale companiilor financiare cărora li se cere să-și mărească dotarea de capital pentru a face față datoriilor neperformante trecute și pentru a face față celor viitoare: sau (cu o ușoară subestimare) împrumuturi neperformante (trecute și viitoare) ale companiilor private dezvoltate în trecut și poate, de asemenea, destinat să crească în viitor.
Prin urmare, este legitim să ne întrebăm dacă companiile nefinanciare (și antreprenorii lor) sunt scutite de provocări, sau dacă, pe de altă parte, bilanţurile lor trebuie să facă faţă şi ele provocări impermeabile pentru a contribui la construirea unui sistem financiar stabil şi durabil în timp. După cum amintește BRI (Raportul anual 81, p. 12-13) „Stabilitatea financiară presupune o corectare a bilanțurilor (...) ale societăților nefinanciare” (și că) „pentru a menține și recâștiga încrederea în piață. , o reducere suplimentară a pârghiei financiare”.
În acest sens, sondajele Băncii Italiei pentru anul 2009 (Raport anual 2010, p. 174) indică faptul că soldul negativ al companiilor nefinanciare italiene a depășit cifra de 2.000 de miliarde de euro. Această cifră, actualizată cu estimări de promis (Raport ianuarie 2012, p. 103) ar putea atinge 2.100 de miliarde de euro în 2014. Per total, necesarul financiar a crescut semnificativ, de la 26 la 54 de miliarde între decembrie 2009 și decembrie 2010, putând ajunge la o valoare de 86 de miliarde în 2014 (Prometeia p. 103), trebuie deci concluzionat că „gradul de îndatorare se menține la niveluri istoric ridicate: pârghia, egală cu raportul dintre datorii financiare și suma acestora la capitalurile proprii la valorile de piață, este crescut cu mai mult de un punct, la 46,8. la sută. La sfârșitul anului 2010, companiile italiene aveau un efect de levier cu peste 4 puncte procentuale mai mare decât media zonei euro și cu aproximativ 12 puncte mai mare decât în Statele Unite (Bank of Italy, p. 175).
Dacă este așadar adevărat și, de asemenea, potrivit că în viitor guvernele vor trebui să reducă mărimea datoriilor lor publice, pare la fel de potrivit ca și companiile nefinanciare să procedeze la reducerea stocului datoriilor lor, astfel încât raportul dintre creditul privat și PIB să poată reveni și la niveluri care le fac companiile înseși mai puțin vulnerabile în fața șocurilor externe chiar și modeste.
S-a spus cândva că finanțarea investițiilor în afaceri ar fi trebuit să răspundă următoarei componențe: o treime cu rezultat reportat, o treime cu amortizare, o treime cu capital de datorie. Astăzi se pare că putem spune că investițiile sunt finanțate pentru o treime prin co-datorii, o treime prin alte datorii și o treime prin datorii ulterioare.. De aici și marea vulnerabilitate a companiilor noastre care, în comparație cu alte țări, arată că ponderea datoriei cu scadența mai mică de douăsprezece luni este mai mare: datoria pe termen scurt reprezintă 37 la sută din total, față de 28 la sută din total. total.zona euro.
Ei bine, știi asta Firmele italiene suferă de nanism și din cauza efectului statutului muncitorilor (celebrul art.18) care nu priveste firmele cu mai putin de 15 salariati. Ceea ce îi determină pe mulți antreprenori să se ascundă sub acest nivel, dacă este ceva într-un cluster de mini-companii deținute de însuși antreprenor sau de familia sa. Acest aspect ar trebui luat în considerare și pentru a permite companiilor să crească în dimensiune și astfel să se consolideze financiar.
Din păcate, este și bine cunoscut reticența antreprenorilor noștri de a investi „lucrurile lor” în întreprinderile lor (preferă adesea proprietățile familiei, dacă ceva să fie înregistrate pe numele copiilor lor), invocând presupuse dezavantaje fiscale, pe care introducerea ACE de către guvernul Monti ar tinde să le reducă (impozitul DIT-Dual pe venit al guvernului Prodi). ar fi fost mai bine). Rămâne îndoiala cu privire la faptul că acest instrument este capabil să reducă semnificativ deleveraging al companiilor italiene.
Este rezonabil să presupunem că concentrarea averii nete în mâinile a 10 la sută din familiile italiene (care dețin 45,9% cu un indice de concentrare de 62,4%. Sursa Bank of Italy) sunt, de asemenea, familii de antreprenori. Dacă da, în comparație cu (sau împreună cu) ACE mai bine ar fi prevederea unei condiții contractuale explicite care să prevadă că obținerea de credit bancar, pentru fiecare euro solicitat băncii pentru investiții noi, antreprenorul ar trebui să contribuie la riscul afacerii cu o cotă din „lucrurile lui” egală, de exemplu, cu 25 la sută din ceea ce este solicitat. Procedând astfel, 75% din riscul de afaceri ar rămâne în fruntea băncii, 25% în fruntea antreprenorului care ar fi astfel încurajat să caute proiecte inovatoare capabile să remunerați capitalul investit și să-și facă compania să crească în dimensiune. (tot peste pragul de 15 angajați, așa cum ar trebui revizuit prin noi acorduri pe piața muncii) într-un context de mai mare soliditate financiară și de reducere a pârghiei financiare așa cum este cerut de stabilitatea sistemelor financiare încă de realizat. Și astfel, de asemenea, raportul dintre creditul privat și PIB, care a crescut anormal și a fost o cauză contributivă a crizei, ar putea reveni la valori mai acceptabile și mai puțin vestitoare de noi furtuni financiare.
