Sfârșitul fabricii de siderurgie din Taranto, cea mai mare din Europa și pivot al sistemului de producție italian, precum și o sursă de muncă și de venit (și nu doar probleme de mediu) pentru mii de familii din Taranto, nu va fi decis de către criza din industria siderurgică europeană așa cum a fost pentru Bagnoli și nici măcar recesiunea economică, ci prejudecățile ideologice și culturale și persistența oarbă a justiției din Taranto. O Justiție – trebuie spus! – care este literal și tehnic iresponsabil pentru că nu știe sau nu vrea să evalueze consecințele economice, sociale și de mediu ale propriilor decizii.
Din diversele ordonanțe ale magistratului din Taranto reiese o necunoaștere abisală a datelor economice și industriale ale ciclului siderurgic și, mai ales, o subestimare impardonabilă a complexității problemelor pe care le implică managementul uzinei și ecologizarea acesteia. Decizia de a plasa 8 miliarde de euro sub sechestru asigurător a avut unicul efect de a provoca demisia întregului management de top al grupului și, în consecință, de a bloca din răsputeri planul de recuperare pe care guvernul și societatea l-au convenit, deși cu minuțiozitate. Un dezastru!
Ceea ce pare să nu înțeleagă Justiția din Taranto este că pentru a revendica o suprafață de această dimensiune și, mai presus de toate, pentru a adapta instalațiile la noile și mai stricte reglementări europene și pentru a garanta astfel ocuparea forței de muncă, este necesar să existe o Antreprenor dispus să investească sume importante de bani în acest proiect (cel puțin 3 miliarde de euro). Aceste cifre trebuie, cel puțin parțial, să fie generate de activitatea productivă. Dacă instalația produce și dacă produsele sunt vândute atunci remedierea poate continua deoarece ea însăși este o condiție a continuității producției. Dacă, pe de altă parte, nu este cazul și instalația se oprește, atunci se oprește și refacerea. În cazul încetării activității, de fapt, singura obligație a proprietarului este să securizeze zona și sistemele: nu neapărat să le revendice. Dacă nu există producție, așa cum a spus în repetate rânduri magistratul, nici măcar nu există poluare și dacă nu există poluare chiar nu are sens să investești resurse uriașe în reabilitarea și ecologizarea centralelor. Este adevărat că disputa rămâne pe fundal și pe ceea ce ar fi trebuit să facă Ilva și ceea ce conform anchetatorilor nu a făcut. Cu toate acestea, judecătorii vor fi cei care vor decide asupra acestui punct în urma rezultatului unei audieri și cu siguranță nu magistrații de instrucție sau parchetul, cel puțin atâta timp cât Italia rămâne un stat de drept. Dacă Ilva decide să înceteze producția și, în consecință, să nu dea curs planului de reabilitare, soarta șantierului pare să fie sigilată și va fi casată. Adică să devină cea mai mare zonă industrială abandonată din Italia, expusă degradării și vandalizării. Nu vă faceți iluzii despre asta! Nu am reușit să transformăm Bagnoli, acolo unde au existat condițiile și au existat și resurse pentru a face acest lucru, este greu să ne gândim să o putem face în Taranto unde atât condițiile, cât și resursele lipsesc.
Ce se poate întâmpla acum? După toate probabilitățile, grupul Riva va trebui să evalueze necesitatea punerii în lichidare a fabricii (și poate a întregului grup). Sindicatele, la rândul lor, cer guvernului să naționalizeze Ilva, dar uită că în 95 Ilva din Taranto a fost salvată doar pentru că UE (acordul Andreatta Van Miert) a autorizat IRI să acopere pierderile Ilva, cu condiția să restructurați fabrica și să o vândă lui. persoane fizice, ceea ce s-a făcut ulterior cu Riva. Dacă această cale pare impracticabilă, nu mai puțin problematică este aceea de a plasa un comisar din partea guvernului, fie și doar pentru că pare foarte greu ca Statul și Băncile să poată pune la dispoziție resursele financiare uriașe care sunt necesare pentru a începe. revendicarea. Rămâne doar modul de a vinde către terți, care înseamnă apoi chinezi, indieni (Mittel ) și, poate, francezilor. Este posibil ca acest lucru să se întâmple, dar cu condiția ca uzina să fie vândută la zero lire și ca, pe lângă indemnizația evidentă de mediu din trecut, să existe o reducere puternică a planului de reabilitare (cel puțin prelungirea timpilor de implementare a acestuia până la alinierea acesteia cu cele ale intrării în vigoare în toată Europa a noii legislații din 2018). Asta cu greu se poate întâmpla. Și pentru că ne întrebăm dacă o astfel de alegere are sens pentru un antreprenor privat. Dacă trebuie să investești o mulțime din banii tăi pentru a recupera și a proteja un șantier și, în plus, trebuie să o faci într-un context ostil producției de oțel, ar părea mai logic să construiești o fabrică de la zero, poate într-o țară din afara UE. suficient de aproape de Italia pentru a o putea reface. În acest caz, la Taranto ar rămâne doar ruinele (irecuperabile) ale celei mai mari fabrici siderurgice din Europa. Un rezultat cu adevărat amar pentru muncitori și pentru Italia, care poate fi evitat dacă am vâsli cu toții de aceeași parte sau, cel puțin, dacă fiecare s-ar limita la a-și face treaba.
