Riscul bancar și eterogenitatea grupului bancar cooperativ În această rămășiță de vară, însuflețită de evenimentele crizei guvernamentale, ultimul (în ordinea timpului) risc bancar nu a trecut neobservat, odată cu planificarea căsătoriei dintre Cassa Centrale Banca și Carige. , care a primit deja prima binecuvântare din partea BCE, cu autorizația de a dobândi o acțiune minoritară în prima în cea din urmă.
Dezbaterea s-a polarizat între cei care au susținut că operațiunea în cauză este menită să marcheze sfârșitul esenței cooperatiste a grupului CCB, repropunând îndoielile de legitimitate constituțională ridicate de mulți cu privire la reforma CCA, care a introdus în dispunând grupul bancar cooperativ (Capriglione) și pe oricine l-a considerat conform legii de reformă, întrucât subiectul aflat în fruntea grupului bancar cooperativ are caracter de societate pe acțiuni datorită unei latitudini mai mari de intervenții, în concordanță cu reciprocitatea. (DeMattia).
Au fost și cei care au binecuvântat operațiunea ca exemplu virtuos de interacțiune între componenta instituțională (Fondul Interbancar și de Supraveghere) și componenta privată a sectorului bancar, concluzionând că consolidarea grupului (în cazul în cauză, extinderea scara operațională), își mărește și componentele individuale (Comana).
Toate acestea în fața nedumeririlor ridicate de exponenții politici care ar fi preferat să vadă o consolidare internă a grupului CCB, valorificând sinergiile care decurg din unire, înainte de a aborda impozanta operațiune Carige (Giacomazzi și Rauzi de la UPT – Unione). per il Trentino) sau care a reamintit necesitatea ca, tot în urma tranzacției, grupul să aibă rădăcini teritoriale puternice, prin implicarea în CCB a unor instituții financiare locale, inclusiv a celor cu matrice publică (Dellai), cu o returnare a publică în proprietatea băncilor, ca garanție a unei teritorialități insuficient garantate de băncile mutuale participante.
Există, totuși, că operațiunea a exacerbat „durerile de stomac” (chiar niciodată latente) acelei părți a lumii băncilor mutuale care are în vedere reforma, dincolo de petițiile de principiu scrise în lege și de reasigurările instituțiilor, precum „de profundis” în faptele cererilor socio-economice exprimate de teritorii și caracterul reciproc care caracterizează CCB-urile.
Fără îndoială că reformele care au caracterizat recent băncile cooperatiste (băncile cooperatiste în 2015 și CCA în 2016-2018) au conturat un cadru de reglementare în care, între cele două modele de guvernanță consacrate în Actul Bancar Consolidat din 1993 și toate epocile. înzestrată cu demnitate egală - cea a societății pe acțiuni, bazată pe „proprietate” și cea cooperativă bazată pe „consimțământ” - modelul bazat pe consimțământ se limitează la „dimensiunea mică și mijlocie-mică” sau, în orice caz , subordonata celei a societatii pe actiuni, in baza dreptului de proprietate.
În ultimă instanță, alegerea în favoarea modelului de capitaluri proprii este justificată prin prisma faptului că modelul cooperativ găsește o limită serioasă în absența unui „proprietar”, a unui acționar majoritar sau a mai multor acționari de referință, cărora Autoritatea de Supraveghere le poate. se referă la evaluarea și asumarea inițiativelor necesare și oportune referitoare la intervențiile de recapitalizare, la care se leagă sau nu și transferurile de control al băncii aflate în criză.
Logica „primum vive” a constituit „motivul dominant” care în reformă, prin afirmarea unei societăți-mamă acționariate, a dus la pierderea autonomiei și la decolorarea caracteristicilor mutualiste ale CCA, în funcție de propriile lor. mântuirea, având căi diferite (IPS) sunt considerate nepotrivite, chiar posibile (Rossano D.). În cadrul reformei, așadar, societatea-mamă acționariată ar trebui să constituie colacul de salvare pentru a permite perpetuarea sistemului CCB pe piață.
În acest context, având în vedere în orice caz că limitele constituționale ale art. 45 din Cartă, am susținut în altă parte că odată cu reforma grupului bancar cooperativ s-a trecut la o nouă dimensiune a mutualității, de la mutualitate înțeleasă în sens tradițional, ca management al serviciului în favoarea membrilor, făcând referire la schimb reciproc realizat în sfera socială a fiecărei CCA, la o „mutualitate sistemică” instituționalizată. În acest sens, acesta din urmă se referă la schimbul și avantajul reciproc realizat de fiecare bancă mutuală în calitate de membru al grupului, deci destinat să reflecte și să se extindă asupra structurilor sociale a căror expresie este. Cu siguranță, această viziune inovatoare a logicii cooperative pare a fi departe de cea ipotetizată inițial de legiuitorul nostru, când și-a întemeiat esența pe „prestarea serviciului” care exprimă (și realizează) avantajul reciproc pentru membrii societății cooperatiste. .
Rezultă că, deși se dorește să adere la respectiva construcție, apare în orice caz limitat la împrejurarea că intervențiile de stabilizare și consolidare a capitalului societății-mamă rămân limitate în cadrul grupului BCC și funcționale acestuia; unde în schimb astăzi operaţiunea CCB-Carige extinde logica „primum vivere”, în afara perimetrului băncilor mutuale ale grupului, angajându-şi substanţial resursele în salvarea băncilor constituite sub formă de societăţi pe acţiuni.
Nu există nicio îndoială că acest lucru este permis formal. Perimetrul grupului bancar cooperativ cuprinde, pe lângă societatea bancară-mamă constituită sub formă de societate pe acțiuni, CCA-urile aderente cu care a fost stipulat contractul de membru, dar și „societățile bancare, financiare și instrumentale controlate de către societate-mamă”, pentru care nu se are în vedere semnarea contractului de membru și în privința căreia activitatea de conducere și control a societății-mamă se exercită în virtutea raportului de acționar, în mod similar cu ceea ce se întâmplă în grupurile bancare necooperative.
Dar natura potențial „hibridă” a grupului bancar cooperativ merită un studiu specific – ale cărui „afiliați” pot fi astfel în virtutea relațiilor de acționariat sau în virtutea acordului de membru – în care nu există limite la câte „pot fi” sau cât „poate cântări” spa-urile bancare controlate de societatea-mamă. Pe lângă problemele semnificative de coordonare în competiția celor două discipline diferite de grup, această hibridizare riscă să aibă un impact decisiv asupra politicilor de management ale holdingului, mai ales acolo unde componenta lucrativă a grupului capătă o relevanță deosebită, ajungând la declinul definitiv. a componentei cooperatiste şi mutualiste.
Cu alte cuvinte, ce componentă va tinde să favorizeze compania-mamă, în fața unor alegeri alternative de management? Cu titlu de exemplu (dar ar putea fi folosite multe altele), dacă, în urma procesului de fuziune, Carige și o CCA locală se găsesc cu filiale în aceeași municipalitate, care (dintre acestea) ar fi închisă? Cu toate acestea, pare logic să credem că componenta capitalurilor proprii a grupului va tinde să fie favorizată, întrucât spa-urile bancare controlate transferă profituri către societatea-mamă, față de limitele stabilite pentru BCC-urile afiliate. Și această preferință ar avea și binecuvântarea Autorității de Supraveghere, având în vedere că aceasta din urmă concentrează responsabilitatea pentru stabilitatea generală a grupului însuși în societatea-mamă.
S-ar putea obiecta că administratorii societății-mamă, ca expresie (pentru toate sau în orice caz în majoritatea) băncilor mutuale, sunt tutori, în virtutea mandatului primit, cel puțin de egală demnitate în cazul potenţiale conflicte între cei doi membri ai grupului.
De asemenea, trebuie avut în vedere că, odată numiți, directorii societății-mamă (și în ceea ce privește eventualele acțiuni de răspundere), întrucât societatea-mamă este o societate pe acțiuni, sunt întotdeauna induși să urmărească o logică lucrativă, în caz contrar fiind nevoiți să răspundă pentru munca lor; fără a se considera apoi că, acolo unde în societatea-mamă există și administratori minoritari, expresie a unor componente lucrative, intenția evidentă a acesteia din urmă de a favoriza alegeri care transferă profituri către societatea-mamă, ar putea fi soluționată cu acordul acelor administratori, expresie a băncile mutuale mai puțin performante, care își văd salvarea mai rapidă și mai imediată în transferul mai mare de profituri către societatea-mamă, totul în detrimentul băncilor mutuale mai virtuoase.
Dincolo de avantajul economic pentru CCB al operațiunii Carige, riscul este așadar, cel puțin în timp, eterogenitatea grupului, care s-a născut ca cooperativă și crește ca (devenind) profitabil (trebuind să ne imaginăm că noi autorizații vor fi cu greu). emise pentru crearea de noi CCB). In fata acestui risc (daca nu opinati daca este un risc sau un efect dorit), care sunt posibilele remedii? Într-o logică compensatorie, sugerată de asemenea (Capriglione), să faciliteze exodul (azi de fapt aproape exclus) către un alt grup bancar cooperativ? Introduceți limite hibridizării grupului bancar cooperativ? Regândirea reformei prin deschiderea către soluții alternative precum IPS?
În mod cert, salvgardarea a ceea ce rămâne din mutualitatea bancară este în orice caz condiționată de expansiune vis-a-vis de pragmatismul care stă la baza „rațiunii dominante” a „primum vivere”; asta cu consecinta ca pe o piata bancara din ce in ce mai concentrata - in care solutia crizelor devine din ce in ce mai articulata si complexa - prezenta unor jucatori precum companiile mama ale grupurilor bancare cooperative reprezinta o oportunitate in raport cu deficitul de "cavaleri albi" .
Iar la orizont nu se poate exclude că se profilează un armistițiu istoric, o căsătorie între Siena ghibellină și lumea guelfa a CCA, când Trezoreria, în raport de constrângerile europene, va fi chemată să-și cedeze interesul de control la Montepaschi.
