Nu că un egal pe teren propriu cu un Catania excelent este unul dintre acele rezultate de reținut. Nici măcar adăugând nota de subsol „cum a fost...”, este încă un punct slab, doar al enecelea prost a evitat parțial după două înfrângeri consecutive acasă cu Novara și Bologna și înfrângerile de la Roma, Napoli și Marsilia. Adevărata Inter, cea a triplei dar nu numai, nu numai că ar fi evitat dublu dezavantaj, dar probabil a reacţionat atât de energic încât să aducă acasă cele trei puncte.
Dar adevăratul Inter, care își obișnuise fanii să câștige, să câștige și să câștige din nou, poate nu arătase niciodată ce se află în spatele acestor triumfuri. Acea libră misterioasă numită „suflet”, care în schimb Duminică seara, la meciul de la pauză împotriva sicilienilor, a ieșit în cel mai amar moment și la ani lumină depărtare de acele trofee ridicate spre cer. Tocmai portarul de triplă, Julio Cesar, a fost cel care și-a motivat colegii dând „la” revenirii (parțiale). O demonstrație postumă a ceea ce a fost Beneamata în ultimii 6 ani: nu doar victorii, scheme, campioni, cupe și trofee succesive, ci, în spatele tuturor acestor lucruri, în lumină slabă în comparație cu strălucirea minunată a avizierului, a existat doar un suflet.
Forjat de Mourinho, un maestru în cimentarea vestiarului și sporirea stimei de sine a trupelor sale, evident că nu s-a pierdut, în ciuda a doi ani trăiți între dezamăgiri pe teren și schimbări constante de antrenor. Până acum sunt patru într-un sezon și jumătate, iar dacă Ranieri nu a ratat duminică seara (așa i-ar fi fost soarta în cazul unei înfrângeri), îi datorează lui Julio Cesar.: „Ne jucăm cu m...a, nu ne putem reduce la asta, nu putem ajunge așa – a harangat numărul unu brazilian în dressingul Meazza -. Suntem Inter: nu suntem aceștia, aceasta nu este echipa noastră, cea care a câștigat totul. Să nu renunțăm și să o facem pentru culorile noastre și pentru fanii noștri.”
Chestii înfiorătoare, din filme precum „Gladiator” sau, pentru a rămâne în arena sportivă, ca Al Pacino în „Any Given Sunday”: „Acum, fie reînviam ca echipă, fie renunțăm. Câte un centimetru, un model după altul, până la înfrângere. Acum suntem în iad, domnilor.”
Cât despre emoții, reluând cuvintele lui Julio Cesar, au venit în repriza secundă, la momentul înlocuirii, lacrimile lui Esteban Cambiasso, un alt veteran glorios al triplelor. Argentinianul nu a reacționat egoist, iar frustrarea pentru prestația proastă s-a transformat într-un strigăt disperat, aproape o mortificare în fața publicului care l-a huiduit poate pentru prima dată. Fara controverse, fara recriminari, fara protagonisme. Doar atâtea sentimente, care dacă nu o scot pe Inter din criza în care este cufundată dramatic, dacă nimic altceva vor face mai plăcută amintirea acestor campioni inimitabili. Pana anul trecut am vazut Inter castigand, duminica seara am inteles de ce au reusit.
