Sunt zile grele pentru Roma, zdrobit de Juventus cu un 4-1 greu sâmbătă seara. Controverse inevitabile într-un mediu cald precum cel roman, dar – lăsând deoparte aspectul tehnic – este curios cum unii încep să mute focusul criticii de pe teren către etajele superioare, ajungând până la proprietatea americană. Câteva exemple. Editorialul unui cunoscut observator al problemelor romilor: „[…] Andrea Agnelli a fost în vestiar înainte de meci. Pallotta, pe bună dreptate, s-a ținut de treaba lui”. Comentariul fostului director al Corriere dello Sport la Repubblica: „[…] proprietatea nu există. Și managerii sunt cei care discută despre ceea ce se întâmplă: cu siguranță manageri foarte buni, dar totuși angajați”.
Roma și Liverpool - Există nemulțumiri asemănătoare cu cele romane de acasă Liverpool, cumpărat în 2010 de la american Grupul sportiv Fenway la un preț de aproximativ 380 de milioane de dolari. Condus de John Henry e Tom Werner, FSG i-a readus pe Boston Red Sox la victorie în MLB World Series după 86 de ani, dar le-a cerut fanilor lui Liverpool puțină răbdare, explicând nevoia de a trece printr-o perioadă de „reconstrucție”. Un concept tipic american, care cu siguranță doi ani de eșecuri (roșii le trăiesc pe ale lor cel mai prost început de sezon dintr-un secol până în prezent) l-au făcut și mai străin pentru fanii care se îngrămădesc la Kop. În realitate, la început noua proprietate părea ideală pentru fani. Din punct de vedere al afacerilor, FSG a arătat imediat ce este capabil să facă: 230 de milioane de dolari de la Bostonian Warrior pentru tricou; 132,6 milioane USD de la Standard Chartered, noul sponsor. Pe teren în schimb, antrenorul afară Roy Hodgson, niciodată iubit, și în interiorul mitului Kenny Dalglish, care împreună cu managerul Damien Comolli a cheltuit 150 de milioane de euro în câteva luni fără rezultate deosebite, cu inevitabila demitere a ambelor. De acolo, o schimbare de regim, dându-i puteri fostului director comercial și apoi CEO Ian Ayre, cu o campanie de shopping pe economii si cu multe erori, urmata de critici in voie. La începutul lunii septembrie a venit răspunsul lui John Henry, – caracter foarte rezervat (dar are profilul lui de Twitter, oricât de puțin folosit) care a scris într-o scrisoare deschisă către fani: „A cheltui nu înseamnă doar a cumpăra talent. Ambițiile noastre nu se limitează la alcătuirea unei echipe de mijloc cu jucători scumpi, capabili să contribuie doar câțiva ani (referindu-ne la eșecul de a semna americanul Clint Dempsey, în vârstă de 29 de ani, ed.). Accentul acțiunii noastre se va concentra pe creșterea jucătorilor noștri și pe o direcție tehnică din ce în ce mai bună”.
Cuvinte asemănătoare celor folosite la Roma de fostul președinte Thomas R. DiBenedettodin cea actuală James Pallotta și Paolo Fiorentino, Director General al Unicredit (acţionar majoritar împreună cu americanii), care a declarat recent: „Managementul este mai important decât numele preşedintelui. Pentru noi este foarte important ca compania să fie reprezentată de Baldini și parteneri. Credem că am făcut o investiție excepțională în management, nicio companie din Italia nu are una atât de complexă. De la Baldini la Sabatini, trecând prin Fenucci. Pentru noi acesta este elementul fundamental și o mare garanție”. Că managerii conduc o companie este o concepție normală în lumea afacerilor la nivel internațional, dar evident, mult mai puțin în Italia, și deloc în lumea fotbalului (chiar și în Anglia, parțial).
Proprietatea americană: problemă sau oportunitate? - Cu toate acestea, există unele probleme similare în alte cluburi cu proprietate americană. laArsenal comanda miliardarului Stan kroenke, de asemenea, patron al altor echipe din SUA, cineva care are o grămadă de bani, dar care nu pare absolut dispus să arunce pe clubul londonez. Drepturile TV, merchandisingul și un stadion splendid precum Emirates le permit Gunnerilor să trăiască la nivelurile înalte ale Premier League și să fie prezenți în fiecare an în Liga Campionilor, datorită și managementului tehnic priceput al managerului francez. Arsene Wenger (absolvent în economie și bine conștient de limitele de cheltuieli). Dar fanii lui Arsenal nu au mai văzut victorii din 2006/07, iar Kroenke și-a stabilit acum o reputație de avar tăcut.
Un alt caz este cel alVila Aston, detinut de Randy Lerner, care a vândut recent Cleveland Browns din NFL în schimbul unui miliard de dolari și a cărui pasiune pentru fotbal face un argument diferit pentru angajamentul și investițiile directe. De altfel, din 2006, anul în care a devenit proprietarul lui Villans (plătind 62,6 milioane de lire sterline), Lerner a investit 166 de milioane de euro, precum și o sumă necunoscută de împrumuturi către club. Numai rezultatele nu l-au răsplătit, iar la Villa Park din Birmigham sunt întotdeauna o mulțime de bilete disponibile. Și în 2011, tot în perspectiva intrării în vigoare a regulilor UEFA Financial Fair Play, Aston Villa a fost nevoită să-și vândă câțiva dintre cei mai buni jucători ai săi pentru a-și reveni după expunerea excesivă. Nu e mai bine Sunderland, deținut de un fond de capital privat numit Lone Star Funds, condus de american Ellis Short. Just Short a declarat public în repetate rânduri că nu are intenția de a interveni în alegerile tehnice ale managerilor, conduși de fostul atacant centru al naționalei Irlandei. Nial Quinn, să se ocupe în schimb doar de aspectele financiare și de afaceri.
Situații similare și în cele două cluburi din Campionat (Seria noastră B) cu patroni americani. The Millwall a Bostonianului John G. Berylson, fost fan milionar marin Boston Red Sox (întotdeauna ei), care înainte de Lions pariaseră pe Liverpool împreună cu patronul New England Patriots, Robert Kraft. Si Derby County, al cărui acționar majoritar este Thomas S. Ricketts, de asemenea proprietar al francizei Chicago Cubs MLB, împreună cu Andrew D. Appleby, fondator al General Sports and Entertainment, o structură asemănătoare Raptor Accelerator Fund al James Pallotta, al cărui director general este Mark Pannes, care este și CEO-ul AS Roma.
Ultimul caz, poate cel mai evident din lume, este cu siguranță cel al Manchester United, deținută de familia Glazer (și proprietarul echipei NFL Tampa Bay Buccaneers) din 2005, când a fost achiziționat pentru suma monstruoasă de 1,47 miliarde de euro, inclusiv 850 de milioane de dolari din datorii descarcate chiar de club. O alegere care i-a înfuriat pe fanii Red Devils, care în semn de protest chiar au dat naștere unui club rival local, recuperând numele și culorile originale ale echipei. Dar pe cât de mare este rata dobânzii pe care clubul trebuie să o plătească în fiecare an, de atunci Manchester United a câștigat 4 Premier League, FA Cup și o Champions League sub îndrumarea antrenorului scoțian. Alex Ferguson, adevărata gazdă la Old Trafford, și jucătorii de top continuă să aterizeze la Manchester, dovadă fiind sosirea atacantului central olandez Robin Van Persie vara de la Arsenal. Și asta pentru că conducerea a făcut ca MUFC să fie cel mai bun club din lume după valoare clasamentul realizat de Forbes, mulțumită și unor super acorduri de sponsorizare cu companii precum Nike, DHL și, din 2014, General Motors, toate aliniindu-se pentru a fi văzute de cei 689 de milioane de fani pe care Manchester United îi are în întreaga lume.
Diferențele de abordare. Și în conturi... - Situații asemănătoare, așadar, cele ale cluburilor cu proprietate americană bogată, dar cu siguranță care nu doresc să-și verse miliardele în achiziționarea de jucători sau pe contractele lor, ca în schimb, de exemplu, patronii arabi de la Manchester City și PSG sau rusul. Roman Abramovici la Chelsea. Americani care însă, odată cu venirea lor, își transformă cluburile, refacendu-le (vezi cazurile Liverpool și AS Roma), oferindu-le o structură de business capabilă să producă profit și delegând conducerea zonei tehnice către manageri. Și, în ciuda unor rezultate fluctuante pe teren, în acest romi sunt un model în Italia, în frunte cu directori precum Franco Baldini e Walter Sabatini, printre cele mai bune expresii ale fotbalului italian, și cu germanul Christop Winterling sosit de la Adidas pentru a crește veniturile.
Aparent, însă, acest tip de abordare nu pare să mulțumească jurnaliștilor și fanilor și s-ar crede că nu poate fi adaptat fotbalului european. Dar problema este la sursă. Adesea, sosirea unui american bogat în mintea unui european aduce zgomot de dolari. Din păcate însă – și asta ar fi treaba jurnaliștilor – el uită să explice cum în Statele Unite sportul este o afacere, nu ca în Italia, un loc în care trebuie să mergi și să faci afaceri în altă parte. Și merg să văd conturile cluburilor europene (cercetarea UEFA din 655 de cluburi în 2009 au înregistrat pierderi combinate de peste 1,2 miliarde de euro), în comparație cu cele ale ligilor americane care joacă pe stadioane de dimensiuni similare cu cele ale fotbalului, diferența este uluitoare: în NFL EBITDA mediu este de 41 milioane USD per franciză în 2011, în Major League Baseball în schimb este de 14 milioane de dolari.
UEFA și aplicarea fair-play-ului financiar - Cifrele reci spun așadar că modelul de proprietate american este cel potrivit, dar fanii protestează pentru că văd pe PSG, ManCity și Chelsea turnând sute de milioane în piața fotbalului. Dar aceasta este o problemă care privește în principal UEFA și capacitatea acesteia de a implementa cu seriozitate regulile de fair play financiar pe care le-a adoptat ea însăși, evitând sistemele de evitare la care unele cluburi lucrează din greu, emetând ipoteze sau implementând deja sponsorizări milionare improbabile de către companii afiliate. Doar atunci când regulile în cauză vor fi pe deplin în vigoare și toată lumea le va aplica se va putea înțelege lecția de afaceri (și reflectările ulterioare asupra aspectului tehnic) sosită din America. Dar probabil fanii și jurnaliștii/fanii (o categorie deosebit de răspândită în capitală) vor continua să se dispute.
