Încă încerc să diger șocul referendumului englez, o rană adâncă în istoria Uniunii Europene: care în primul rând trebuie să ne alerteze asupra pericolelor dramatice aleval de sentimente de antipolitică și anti-elite care zguduie țările avansate, ceea ce poate duce la decizii dezastruoase care apoi sunt greu de inversat. Aceste mișcări sunt acum prezente în multe țări europene; nu putem subestima pericolul alunecării pe un plan înclinat de revendicări și urmăriri naționaliste care pot pune în pericol însăși supraviețuirea Uniunii. Nu poate lipsi un răspuns politic din partea Uniunii, sau din partea unui cerc mai restrâns al țărilor sale fondatoare sau al țărilor sale majore. Cu condiția să știm să identificăm clar obiectivele.
Mai întâi va trebui să decidem ce să facem cu Regatul Unit. În opinia mea problema este foarte complicată pentru Regatul Unit, cu atât mai puțin pentru Uniunea Europeană. Regatul Unit trebuie să decidă nu mai puțin dacă dorește să rămână pe piața internă europeană sau dacă vrea să o părăsească. Lucrul poate încă nu bine înțeles printre susținătorii englezi ai LASATI este că acesta este un pachet care poate fi cumpărat împreună sau deloc. Cele patru libertăți de circulație – a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului și a persoanelor – reprezintă o piatră de temelie a Tratatului de instituire a Uniunii (TUE) și nu sunt separabile. Nu poți, mai ales să ai primele trei și să renunți pe al patrulea. Nu vor fi și nu vor exista negocieri în acest sens între Uniune și Regatul Unit (cu condiția să rămână unită după rezultatul nefericit al referendumului).
Scopul închiderii granițelor pentru lucrătorii imigranți din alte țări UE a fost unul dintre caii de luptă câștigători în pro-BREXIT. Revenirea, pentru britanici, nu va fi ușoară; dar cred că va fi inevitabil, deoarece costurile economice ale pierderii accesului la piața internă a Uniunii ar fi devastatoare – în primul rând pentru oraș, care și-ar pierde funcția de poartă de intrare a capitalului mare din restul lumii către „Uniunea Europeană”. . Deci aici marele paradox: Regatul Unit va continua, cel mai probabil, să se supună regulilor europene, inclusiv deciziilor Curții Europene de Justiție, dar nu va mai participa la redactarea acestora. Ca să recâștige controlul asupra destinelor cuiva, asta nu este rău.
Alegerea unei strategii de negociere va fi mai complicată. Regatul Unit va avea tendința de a amâna notificarea prevăzută de articolul 50 din TUE, pentru a încerca să unifice cele două tabele ale modalităților de retragere și definirea noii structuri a relațiilor cu Uniunea. Uniunea nu are niciun motiv să unifice cele două mese. Articolul 50 nu o cere, care se referă doar la necesitatea „a se ține seama de cadrul viitoarelor relații cu Uniunea” a țării plecate. Motivele pentru tactica de negociere nu sugerează acest lucru, având în vedere că legarea problemelor de pe cele două tabele beneficiază evident doar Regatul Unit. Nici nu ar fi mult de câștigat pentru Uniune dacă ar fi de acord să înceapă negocierea viitoarei relații cu Regatul Unit chiar înainte de a primi notificarea intenției de retragere și, mai important, înainte de a cunoaște mandatul cu care Parlamentul britanic va cere guvernului său să demareze procedura de retragere.
Câteva considerații succinte cu privire la relansarea Uniunii. Ceea ce aș încerca să fac este să nu-mi imaginez reforme ambițioase ale tratatelor, care nu sunt posibile astăzi, ci să consolideze decisiv ceea ce se face deja pe diversele fronturi ale economiei, imigrației și securității - restabilind și, acolo unde este cazul, autoritatea instituțiilor comune față de statele membre. pe care nu le aplică decizii comune, de exemplu privind imigrația.
Deci, este vorba în primul rând despre reluarea negocierilor privind uniunea bancarăcompletată de asigurarea unică a depozitelor bancare și de un sistem comun de garantare fiscală de ultimă instanță. Negocierile sunt blocate din cauza incapacităţii de a găsi un echilibru între solicitările Germaniei de a reduce riscurile din bilanţurile băncilor periferice (a se citi mai ales Italia) şi cele ale periferiei sudice de a accepta o mai mare împărţire a riscurilor. Întrucât partajarea riscurilor implică inevitabil elemente de uniune fiscală, ea aduce cu ea în perspectivă instituirea unei figuri de ministru european de finanțe, dotată cu puteri discreționare de intervenție pentru a pune în aplicare orientările comune de politică economică stabilite de Consiliu. Această figură ar trebui să răspundă pentru actele sale nu numai Consiliului, ci și Parlamentului European, găsind acolo o sursă sporită de legitimitate democratică.
despre imigrare, trebuie restabilită integritatea acordurilor Schengen, redau credibilitatea deciziilor comune privind gestionarea fluxurilor migratorii și dau implementare concretă ideilor italiene ale unui pact migrațional care prevede investiții semnificative pentru dezvoltare în țările pe care trebuie să le convingem să colaboreze la stoparea fluxurilor migratorii. În ceea ce privește securitatea, aș începe prin a pune în aplicare deciziile deja pregătite pentru următorul Consiliu European pentru înființarea unei poliții de frontieră comune a UE.
Cireasa de pe tort ar fi una inițiativă incisivă pentru creștere și ocupare, în special tinerii, așa cum șefii de guvern din Germania, Franța și Italia și-au indicat intenția de a face în declarația comună după întâlnirea de la Berlin din 27 iunie.
Pe scurt, mai degrabă decât salturi nerealiste înainte, care nu vor exista, trebuie să ne gândim la decizii concrete fezabile, chiar dacă nu ușoare, care să demonstreze că Uniunea nu numai că supraviețuiește, ci este întărită. Dacă lucrurile sunt bine făcute și explicate clar, chiar și firul de consens al opiniei publice poate începe să se reconecteze.
