Necesitatea de găsi resurse pentru finanțarea deficitelor mari cauzate de urgența Coronavirus, când se termină condițiile monetare expansive, alimentează de câteva săptămâni iluzionism financiar. Fiii acestei cercetări spasmodice și iluziile ulterioare sunt așa-zișii obligațiuni perpetue; obligațiuni, adică fără scadență, care corespund cupoane fixate teoretic la infinit. Economiștii Bocconi au vorbit despre asta în martie Francesco Giavazzi și Guido Tabellini pe site-ul lavoce.info, apoi a venit rândul premierului spaniol, Pedro Sanchez, să propună în aprilie emiterea de obligațiuni perpetue pentru finanțarea unui fond de recuperare de 1,5 trilioane de euro și, în ultima perioadă, a fost președintele Consob, Paolo Savona să relanseze, cu ocazia întâlnirii cu piața financiară de marți trecută, obligațiunile perpetue ca „măsuri de război”, împrejurare căreia este adesea asimilat Covid-19.
Dar visele se termină în zori și miracolele nu sunt după colț. Va exista un motiv pentru care astăzi nu există obligațiuni perpetue în întreaga lume, chiar dacă există obligațiuni pe 100 de ani care sunt rude apropiate. Dar, după cum a scris Lorenzo Bini Smaghi, fost membru al consiliului de administrație al BCE și acum președinte al Societé Generale, în Foglio sâmbăta trecută, nu este o coincidență că întrebarea despre „cine plateste?” obligațiuni perpetue și că ideea creării unei operațiuni câștig-câștig pentru Stat (și deci pentru contribuabili) și economisitori rămâne o himeră. Sau de ce ratele sunt setate să crească și comoditatea pentru contribuabili să scadă sau de ce economisitorii riscă serios al unui bumerang adevărat. „Fără un răspuns convingător la întrebarea legitimă cine plătește – scrie Bini Smaghi – există teama că costul va fi mare, nu doar pentru generațiile viitoare. Și aceasta este de fapt povestea ultimilor douăzeci de ani, care riscă să se repete”.
A fost efectuat un studiu precis al celor câteva merite și a numeroaselor defecte ale obligațiunilor perpetue, riscurile și oportunitățile lor. acum câteva săptămâni pentru Observatorul privind conturile publice italiene, cunoscut sub numele de Observatorul Cottarelli, de Giampaolo Galli și Federica Paudice. „Se pare că emisiunea de titluri fără răscumpărare și la o rată relativ scăzută – se arată în raportul celor doi economiști – pare atractivă și are ca efect răspândiți costurile crizei și asupra generațiilor viitoare. Teoria și istoria, atât antică cât și recentă, a titlurilor de valoare pe termen foarte lung sau chiar perpetuu - scriu Galli și Paudice - ne avertizează totuși despre riscurile acestor titluri„, care sunt practic patru: riscurile de piatalegat de fluctuațiile ratei dobânzii; riscul de neplată, riscul pierderii puterii de cumpărare din cauza inflaţiei şi riscuri de ilichiditate. Și este probabil să compensați aceste riscuri rata dobânzii la titlurile de valoare nerambursabile este mai mare decât cea aplicabilă pentru titlurile cu o dată de scadență„. Primul risc investește statul și deci contribuabilii, celelalte îi privesc pe investitori.
Dar meritul raportului lui Galli și Paudice este că nu se limitează la examinarea diferitelor ipoteze teoretice care stau la baza obligațiunilor perpetue sau pe 100 de ani, ci este însoțit mai ales de o revizuire analitică a patru experiențe concrete – doi doi azi și doi din trecut – de obligaţiuni pe termen foarte lung. Toate eșecurile.
Pentru a rămâne în vremurile noastre, primul caz menționat este cel alAustria că în septembrie de 2017 lansat pe piata o obligațiune de 100 de ani la o rată inițial de 2,1% și apoi în iunie 2019 de 1,171%. Inițial, cei care au cumpărat obligațiunea în septembrie 2017 la 100 de euro au realizat un câștig de capital uriaș pentru că prețul a urcat la 210 de euro (cu un randament de 0,61%), dar apoi a urmat imediat o scădere la 168 de euro cu o pierdere de 20% în doar două luni.
Al doilea exemplu recent de obligațiuni perpetue este cel al așa-numitelor Metusalemul argentinian, care părea să fie un mare succes atunci când Buenos Aires a reușit să plaseze obligațiuni pe 100 de ani în dolari pentru 2,75 miliarde la o rată a cuponului de 7,125%. Dar în aprilie anul trecut, când riscul de default se profila, prețul acelei obligațiuni emise la 100 scăzuse la 29 de cenți, corespunzând unui randament de 27%. În septembrie 2019, obligațiunea argentiniană Matursalem avea deja pierdut 55%.
Pentru trecut, raportul lui Galli și Paudice ia în considerare prima obligațiune perpetuă emisă de Anglia la mijlocul secolului al XVIII-lea iar cel lansat în Italia în 1926 de către fascismprin consolidarea datoriilor. În 1751, guvernul britanic a creat prima obligațiune mutuală (sau consolă) care garanta un randament de 3% la valoarea de 100 de lire pe termen nelimitat și care a fost utilizată pe scară largă. Însă sfârșitul lui a fost neglorios: în 2015, când cortina a căzut asupra consulului, oricine ar fi moștenit acel titlu cumpărat cu 100 de lire sterline în 1751, s-ar fi găsit în buzunar – datorita inflatiei – doar o valoare de 0,5 GBP pentru fiecare 100 achiziționate inițial.
Nemulțumit a fost și rezultatul obligațiunii perpetue littorio lansate în 1926 de Mussolini, prin consolidarea forțată a titlurilor de Trezorerie cu o durată maximă de 7 ani în titluri cu cupon la șase luni, fără rambursare și cu un randament de 5%. Scopul era reevaluarea lirei (celebra cotă de 90) dar după câteva luni, deprecierea obligațiunii perpetue era deja de 30% cu pierderi serioase pentru bănci și economisitori. În 1934, o nouă conversie forțată a obligațiunilor pe 25 de ani. Rezultatul final al operațiunii regimului fascist a fost dezastruos: 100 de lire investite în datoria publică în 1926 valorau doar 3 lire douăzeci de ani mai târziu.
Uneori numerele vorbesc mai tare decât cuvintele.
