„Panta rei”, totul trece, iar după o zi povestea Autostrăzi este retrogradată foarte jos în paginile online ale marilor ziare. Poate că va reapărea, cine știe, dar în momentul de față, în afară de câteva voci disonante (sau stridente, din opoziție), predomină un aparent calm ca cel care urmează marile bătălii.
S-a născut unul companie publica, așadar, așa cum afirmă un Guvern triumfător. În cele din urmă, datorită acțiunii răzbunătorului, interesele cetățenilor revin sub protecţia statului, care după aproximativ douăzeci de ani revine în posesia unui activ strategică și fundamentală pentru dezvoltarea țării, salvată din mâinile incompetente și lacome ale capitalului privat.
O poveste, cea a lui Autostrade, cu adevărat complexă, complicată, fascinantă în unele privințe. Ceea ce lasă de gândit multora – istorici, politologi – dar și simpli cetățeni interesați să înțeleagă fără să se mulțumească cu „calmul aparent”.
Din această complexitate, dintre numeroasele idei, două elemente sunt izbitoare în special.
NU O NUMEȚI „COMPANIE PUBLICĂ”
Primul ține tocmai de tema „companie publica”, care, pentru o zi, a umplut paginile ziarelor și gura exponenților majorității. Cu riscul de a părea punctioasă însă, trebuie clarificat faptul că termenul „public”, din punct de vedere tehnic, nu înseamnă „public” în sensul italian al cuvântuluiadică deținute de stat. În sensul său original, de origine anglo-saxonă, „public” înseamnă „larg răspândit”; care nu este același lucru. O companie publică este o companie cotată la bursă, în care nu există acționari „de referință”, pentru a folosi un termen învechit. A companie publica Pe scurt, DOC este o companie listată la Bursă, unde sute de mii de acționari deleg sarcina de a conduce compania în sine unui management profesionist (și, sperăm, dezinteresat și fidel). Obiectivul managementului ar trebui să fie „crearea de valoare”, adică creșterea valorii acțiunilor, dar și a profitabilității acestora reprezentată de dividendele prezente și viitoare.
Bine. Ceea ce spune Guvernul, însă, nu este chiar așa. In primul loc, pe noile autostrăzi se asteapta o listare la bursa, cu pulverizarea in consecinta a proprietatii? Nu. Va exista un acționar de referință (Cassa Depositi e Prestiti) cu o bună proporție de 30% (și „rupt”, cum se spune) – desigur pentru a proteja compania de ofertele de preluare ostile. Și apoi, un 20-22% împărțit între trei-patru acționari acceptabili pentru CDP, și suntem 52-53% în mâinile unui bloc omogen. Poate că un alt prieten poate fi recuperat pe parcurs. Suntem la 60%. Micii acționari, de pe piață, mai trebuie să împartă 40% din capital – și, evident, să fie supus deciziilor acționarilor de referință, publici și privați. Deci nicio companie publica. Dar, ca Eni, Enel și alte filiale publice, un nou model format din mici acționari, fonduri și proprietate publică.
Asta nu înseamnă că este un lucru rău, slavă Domnului. Dacă fondurile, deși într-o poziție relativ minoritară, sunt capabile să exercite o monitorizare eficientă, impunând alegerea unui management profesionist, eficient, detașat de presiunea politică, aceasta va face binele noii Autostrade. Cu toate acestea, asta rămâne de văzut cum va fi posibilă concilierea nevoilor de rentabilitate a investiției fondurilor, și cele de remunerare echitabilă a acționarilor minoritari, cu nevoile unui proprietar care, în schimb, declară că va reduce taxele de trecere?. Pe scurt, ori vor scădea taxele (și atunci vor avea de suferit micii acționari), ori nu vor scădea (și atunci se vor face de râs cetățenii) – care, rotund, sunt mereu aceiași subiecți. Dacă nu…
GRABĂ ACEEA CIUDATĂ
Dacă nu se găsește pătratul. The al doilea punct Interesant al poveștii este: pentru că o poveste care a durat dureros doi ani, a fost rezolvată în câteva zile?
În primul rând, trebuie spus un lucru: din fericire! În doi ani (și două guverne), indiferent de bine sau de rău, a fost distrusă o valoare fără precedent (dar mai ales un capital mult mai important, cel reputațional). Nu așa se face. După cum se știe, Italia nu este un gigant al capitalismului global, iar companiile sale de renume internațional pot fi numărate pe degetele unei mâini. Situațiile de acest tip, în care toată lumea pierde (societatea, economisitorii, țara), trebuie evitate. Să sperăm, pentru viitor.
Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat? Ca întotdeauna, căile politicii sunt șerpuitoare, aproape ca mințile politicienilor. Dar două lucruri par destul de clare.
În primul rând, urgențele politicii au devenit destul de urgente. După cum se știe, cei care mizează foarte mult, și imediat, pe mesajul „numai Statul poate face bine cetățenilor – jos rechinii” era timpul să onoreze un proiect de lege politic stipulate la momentul respectiv (și consecvent – trebuie spus – păstrate la vedere). Sunt multe motive: pierderea consensului; atacuri externe; prezența unui partener guvernamental greoi; frunze interne în creștere și așa mai departe.
Urgența, însă, nu este suficientă pentru a justifica graba. Și apoi îmi vine în minte o coincidență ciudată, care aduce chiar și Covid-19 și starea de urgență.
În primul rând, există un guvern care, trebuie spus, i-a plăcut să decidă fără dezbateri excesive – nimic rău, în Europa sunt cei care fac mult mai rău.
În al doilea rând, faptul că, sperăm, bani, mulți bani ar putea veni din Europa. Desigur, în scopuri nobile, inclusiv creșterea eficienței sistemului de sănătate. Dar se spune că în sfârșit o companie ca Autostrăzi, puternic afectată de urgență și de scăderea traficului (și a profiturilor), nu poate, acum că șeful este în sfârșit bun, accesează fondurile puse la dispoziție (fie Mes, fie Fondul de recuperare) din Uniune. Care ar fi echilibrul, în condițiile în care poate bugetele pot fi ținute puțin în ordine, și în același timp să scadă taxele în beneficiul cetățenilor (viitorii alegători).
Un gând rău? Poate. Sau poate nu.
°°°Autorul este profesor titular de istorie economică și director al Departamentului de Științe Sociale și Politice de la Universitatea Bocconi
