În ultimele luni, conștientizarea a crescut autonomie regională diferenţiată reprezintă o problemă care va decide viitorul ţării. În fața opacității cu care sunt gestionate negocierile dintre guvern și regiunile individuale vizate, aceasta se datorează numeroaselor intervenții ale constituționaliștilor, economiștilor, specialiști în domeniul social, sindicaliștilor, precum și analizelor interesante și întâlnirilor aprofundate. desfășurate în diferite locații. În faza inițială de reflecție, o funcție importantă de impulsionare a dezbaterii trebuie recunoscută în eseul lui Gianfranco Viești: Spre secesiunea bogaților. Autonomii regionale și unitate națională (ed. a treia). Un volum - disponibil gratuit online - care demonstrează cum autonomia diferențiată nu trebuie considerată o simplă problemă administrativă sau încă o altă dispută care caracterizează progresul actualului guvern, ci, în schimb, un proces care ar presupune riscul dezintegrarii țesutului unitar al țării e punerea definitivă deoparte a chestiunii sudice ca o problemă naţională.
În ultima săptămână, de altfel, reflecția s-a îmbogățit cu publicarea documentuluirecurs la șeful statului semnat de treizeci de constituționaliști, în cazul în care îngrijorarea cu privire la riscul de marginalizarea rolului Parlamentului în funcția de apărare a intereselor naționale și de garant al unității țării într-un context de dezvoltare echilibrată şi favorabilă a regionalismului. Alte forme de autonomie - se susține - nu pot viza simpla voință exprimată într-un acord între Guvern și Regiunea în cauză, având consecințe asupra nivelului formei de stat și asupra structurii de ansamblu a regionalismului italian.
În situația actuală, însă, este posibil să ne aflăm în curând în fața altor momente în care soluționarea unor probleme cruciale pentru țară se rezumă la înțelegeri confuze între forțele politice ale guvernului. Acest lucru poate fi evitat doar prin asigurare un proces transparent de luare a deciziilor, activarea unei acțiuni care implică interesul public și inițierea unei confruntări instituționale și politice reale și participative.
Fără a intra în meritele profilurilor constituționale și financiare, se poate încerca să înșiruiască trei tipuri de probleme care trebuie abordate.
În primul rând, este problema care privește relația delicată dintre autonomie, protecția intereselor naționale și garantarea fundamentelor democratice ale egalității în drepturi: miezul esențial al respectului pentru funcțiile Parlamentului referitoare la exercitarea competențelor de îndrumare și examinare (cu posibilitatea de modificare) a propunerilor regionale. Cum și când va fi implicat Parlamentul? Aceasta este o temă care merită toată atenția forțelor politice, de asemenea pentru a favoriza o relansare sistemică a regionalismului în Italia. Multe elemente obiective ar împinge în această direcție: impactul diferențiat al crizei economice asupra teritoriilor; repercusiunile noului val de progres tehnologic asupra structurilor economiei și societății; problemele de sustenabilitate și noua valoare a variabilelor de mediu; necesitatea redistribuirii veniturilor în fața disparităților sociale și teritoriale tot mai mari.
Un al doilea nod de probleme se referă la tema acoperire financiară corespunzătoare cererilor de autonomie în cauză. Aici nu se știe dacă acoperirea, după cum spun cei în cauză, are sold zero, dacă va fi percepută de impozitul general, dacă va fi plătită de cele mai sărace regiuni. Între timp, pare să fi fost recunoscută neconstituționalitatea practicii de impozitare reziduală, care leagă exercițiul autonomiei de cuantumul veniturilor fiscale din teritoriu și face ca prestarea de servicii variate, inclusiv esențiale precum educația și sănătatea, depind de concentrarea bogăției individuale create pe teritoriul însuși. Dar asta nu este suficient. Nu poate fi ignorat faptul că pentru cuantificarea corectă a resurselor este necesară activarea predeterminarii prescrise a cerințelor standard și a Nivelului Esențial de Performanță (LEP); din păcate, pași care nu au fost încă abordați în cadrul instituțional relevant și care nu necesită timpi scurti. Cum să procedez, atunci? Cum putem evita riscul reducerii puterii unificatoare a Statului, al accentuării diferențelor de cetățenie, al modificării echilibrului finanțelor publice, al creării dificultăților în formarea bugetului de stat în dimensiunea și în componentele sale?
Un al treilea ordin de probleme este legat de ceea ce înseamnă că autonomia regională ar presupune pentru tipul și numărul de competențe necesare. Doar pentru a da un exemplu incomplet: Regiunea Veneto „...dorește să legifereze în domeniul protecției mediului, protecției și valorificării patrimoniului cultural, guvernării teritoriale, cercetării științifice și tehnologice și sprijinului pentru inovare, plasare și servicii pentru ocuparea forței de muncă. , privind relațiile internaționale și cu Uniunea Europeană (…) pretinde trecerea în proprietatea regională a statului a drumurilor naționale și planificarea, execuția și întreținerea acestora, (…) funcțiile de autorizare aferente construcției și exploatării centralelor de producere a energiei electrice, liniilor electrice; , gazoducte și conducte de petrol…” (Viești, p. 43). Este clar că aici nu vorbim de autonomie, ci de autoguvernare totală. Unitatea de înființare și conducere a politicii economice naționale și de guvernare a pieței muncii este ruptă, planificarea investițiilor în timp și execuție este compromisă, se pierde nevoia de interdependență teritorială și sectorială. În iluzia de a se putea insera, nu ca un sistem articulat, în economia mondială contemporană construită pe lanțuri valorice globale.
Designul care stă la baza autonomiei regionale diferențiate nu este o perspectivă acceptabilă. Dar nu poate fi contracarată prin pretenția menținerii status quo-ului, care este îndoielnic în multe privințe. În schimb, trebuie să lucrezi pentru unul renașterea regionalismului eficient și democratic, și să nu lase tinerii cu un viitor bazat pe o cultură a diviziunii.
