Salariile italiene sunt printre cele mai mici din țările occidentale. Confirmarea vine, în mod regulat, de la agențiile internaționale și centrele de studii economice, care arată că acestea sunt depășite cu mult nu numai de Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Scandinavia, ci și de acele țări care până în urmă cu douăzeci de ani erau. în conformitate cu Italia, cum ar fi Franța și Austria, sau mai jos, cum ar fi Belgia, Irlanda și Spania.
La cauza principală a acestei situații este identificată în general în așa-numita pană fiscală, sau în diferența dintre salariul net primit de lucrător în pachetul de salarii și costul total suportat de societate, împovărat de impozitarea directă și indirectă și de contribuțiile la asigurările sociale, precum și de productivitatea scăzută a muncii. Deoarece Costul forței de muncă reprezintă acum în medie doar zece la sută din costurile totale ale unei companii, în urma automatizării industriale pe scară largă și/sau a externalizării proceselor organizaționale, pană fiscală în sine nu este însă suficientă pentru a explica dinamica salarială atrofiată din ultimii douăzeci de ani.
Cauza principală trebuie identificată în practica „concertării” iniţiată de Guvernul Ciampi de atunci în 1993 si invocata si astazi de multi ca metoda de implementare a reformelor muncii.De atunci, concertarea dintre partenerii sociali a avut ca obiectiv reglementarea salariala, delegandu-se la negocierea naţională acoperirea inflaţiei cu creşterea salariului minim, și la negocierea companiei creșterile salariale legate de profitabilitatea și productivitatea companiei.
De fapt metoda concertată și-a demonstrat toată slăbiciunea și periculozitatea (conform judecății prof. Mario Monti de acum câțiva ani) în a nu ști cum să facă față problemelor de competitivitate, productivitate și flexibilitate ale companiilor, întrucât, asumându-și acordul tuturor părților interesate (Cgil și organizațiile sale din categoria) a continuat la favorizarea negocierilor salariale naţionale în detrimentul negocierilor de firmă.
Rezultatul a fost că, pentru a obține acordul tuturor sindicatelor, contractele naționale de muncă au fost reînnoite pe mai multe runde cu creșteri salariale mai mari decât inflația planificată și reală, justificând diferențele incrementale cu presupuse creșteri ale productivității sectoarelor de producție (sic!) în detrimentul resurselor economice care urmează să fie alocate salariului de productivitate al negocierii companiei.
În acest fel, cu un sistem care a menținut arhetipul secolului XX, drag vechiului sindicalism, al medierii contractului național cu salariul eliberat de realitățile individuale ale companiei, spațiu a fost îndepărtat în ultimii douăzeci de ani din dinamica evolutivă a salariilor legată de noile forme de motivare și stimulente, provocând scăderea salariilor italiene în comparație cu cele din țările noastre concurente vestice.
Acordul interconfederal din 2009 privind reforma sistemului contractual semnat de Confindustria, Cisl și Uil, dar nu de CGIL, a încercat să-l remedieze, ancorarea reînnoirii contractului național doar la acoperirea inflaționistă și lăsarea definiției salariului de productivitate la negocierea companiei, la fel ca în toate țările europene, inclusiv în Germania care de câțiva ani a renunțat și la practica contractului național în favoarea celui corporativ, cel puțin în marile companii.
Contractele naţionale semnate după semnarea acordului interconfederal au cu toate acestea, obiectivul nu a fost îndeplinit, demonstrând reticența sistemului antreprenorial și sindical de a schimba: toate contractele, excluzand cel al metalurgistului, au fost de fapt reinnoite prin recunoasterea unor cresteri salariale mai mari decat inflatia programata dupa logica veche, mentinerea suprematiei contractului national asupra celui corporativ si in schimb obtinerea semnaturii contractului. diverse categorii de produse ale CGIL, în ciuda faptului că CGIL în sine nu a semnat acordul interconfederal privind reforma sistemului contractual.
Mai mult, cela început sezonul pentru reînnoiri de contracte în aproape toate categoriile, care deja începuse cu telecomunicațiile pentru a se încheia în cursul anului cu metalurgii, ar putea fi o oportunitate, deși cu marje înguste în prezența unei recesiuni puternice, de a relansarea salariului de productivitate în sfera corporativă, conform regulilor stabilite prin acordul interconfederal din lunile iunie-septembrie trecute privind negocierea colectivă, semnat de această dată de CGIL.
De asemenea Guvernul și-ar putea face partea cu două măsuri, fără costuri, să încurajeze creșterea salariilor și să contribuie la relansarea consumului prin o impozitare preferenţială a salariului de productivitate. Guvernul ar trebui să reintroducă impozitarea facilitată a cotei de 10%, așa cum a fost în vigoare în anii 2008-2011, pentru partea din salariul companiei legată de productivitate și alte elemente de competitivitate. Neprelungind această concesiune pentru anul 2012, Guvernul a încărcat statul de plată a lucrătorilor cu o povară fiscală mai mare de aproximativ două puncte procentuale, în condițiile în care salariul de productivitate și orice muncă suplimentară scutită de taxe fluctuează în medie între 10 și 15 la sută din salariu. .
O altă măsură de luat ar fi să încorporeze în salariul lunar partea acumulată de indemnizație de concediere. Pentru o perioadă temporară și până la încheierea fazei de recesiune, cota lunară a indemnizației de concediere (indemnizație de încetare) în locul companiilor INPS ar putea să o plătească direct lucrătorilor în statul de plată, cu regimul fiscal separat al indemnizației de concediere. O prevedere similară ar putea fi adoptată, din nou temporar, pentru lucrătorii care au optat pentru plata indemnizației de concediere către un fond de pensii în locul INPS, astfel s-ar produce o majorare a salariului lunar cu 7,5 la sută datorită valorii de indemnizația de concediere, care, adăugată la avantajul scutirii de impozit pe salariile de productivitate, ar duce la o creștere netă a salariului de aproximativ 10 puncte procentuale.
