Din 24 până în 27 ianuarie urcă pe scenă Arte Fiera Bologna, unul dintre principalele târguri europene de artă modernă și contemporană. Artistul din Liguria va participa și la expoziția Emilian Silvia Celeste Calcagno, clasa '74, prezentată ca de obicei de Galeria sa de referință PH – Neutro cu birouri în Verona și Pietrasanta (www.ph-neutro.com).
Silvia Celeste Calcagno face din antiteza cheia poeticii sale. Conținutul lucrărilor sale, instalații performative, conțin dihotomia: frumusețe și durere, carnalitate și suflet, sânge și gândire. Într-o reproducere fotografică obsesivă a ei însăși, Silvia Celeste Calcagno vorbește despre viața prin moarte; de somn prin coșmar; de durere pe tot corpul. Căutându-se și pierzându-se în propria sa reflectare.
El scrie despre ea criticul de artă din Torino Luca Beatrice: „Când în 1976 Francesca Woodman, la vârsta de doar 16 ani, i-a cerut operatorului să-și taie capul din imaginea scenei, ea ghicise deja modelul: artista/interpretul trebuie să se estompeze în obiectiv, să dispară și apoi se arată. Corpul gol, stigmatizat de efecte vizuale de simultaneitate, umbre și mișcare, își accentuează fragilitatea, fragmentată și descompusă”.
„Practica de a se portretiza folosind corpul ca materie primă este comună multor artiști, de la primele videoclipuri realizate de Bruce Nauman și Vito Acconci, la începutul carierei respective la sfârșitul anilor XNUMX, și până la modus operandi al artistelor de sex feminin. și interpreți care în deceniul următor au găsit în auto-reprezentare modalitatea de a transmite mesaje de denunț dar și strigăte de durere interioară, de la Gina Pane la Marina Abramovic. Silvia Celeste Calcagno alege și ea să „se folosească” ca subiect; nu atât pentru o plăcere narcisică de a dospi egoul – o capcană în care cad atât de mulți – mai degrabă pentru a controla mai bine direcția acțiunilor pe care le pune în scenă. Nu despre ea însăși vrea să vorbească, nu-i pasă prea mult.
Sunt reprezentări ale stărilor emoționale, în care prezența este dată pentru absență, golul se găsește în plinătate și viața alternează continuu cu un sentiment profund al morții. Se aplică regula contrariilor. Corpul este în centru: cameră fixă, acțiuni repetate, aproape o obsesie care poate dura ore, zile. Rezultă un perete – literal – format din sute de cadre, aproape coincidente, intercalate doar de suflarea primului clic cu următorul. Acestea sunt ceea ce Silvia Celeste Calcagno definește drept „observații”, în maniera Ginei Pane care a considerat lucrarea, propriu-zis, documentația fotografică și nu desfășurarea propriu-zisă a spectacolului, sau mai degrabă „constat photographique”. Lucrarea Silviei Celeste urmează un proces de perpetuare a imaginii în plăci de gresie pe care amprenta corodează, consumă și comprimă lejeritatea fotografiei în rezultatul final asemănător cărților poștale datate și neoromantice.
Mișcarea cuprinsă deja în fiecare cadru este, în perspectivă de ansamblu, o secvență fotografică care amintește de studiile cărții „Animal Locomotion” de Eadweard Muybridge când în 1887 a cucerit publicul vast, mai voyeurist, decât elita științifică la care ar fi trebuit să se adreseze. Dezvoltarea pe pereți a panourilor ceramice compozite, împreună cu seria de fotografii, sugerează o mișcare dincolo de cea a fotogramei izolate în instalațiile artistului cu domiciliul în Albissola, centrul istoric al ceramicii italiene. În viziunea globală, narațiunea devine mai articulată și își găsește definiția în mini-video-uri și intervenții audio care însoțesc puzzle-ul pentru a-l închide. Științifică, cu siguranță nu bucolica, este practica creativă a Silviei Celeste Calcagno care are un trecut ca ceramist profesionist și a dobândit experiența maeștrilor pentru a susține particularitatea mâinii”.
„Attesa este întotdeauna despre Waiting în videoclipul omonim al Silviei Celeste Calcagno pierdută între un număr nedefinit de Ophelias adormite și fluctuante. Ultima reprezentație a lebedelor albe care lasă lumina reflectoarelor pe scena goală. „Goodnight Ladies” ar cânta Lou Reed. Astfel, senzualitatea formală a unei guri în prim plan care se deformează – Stare – sub acțiunea mâinilor unui al doilea actor, deturnează atenția erotică către o excitare perversă și artificială. „Sex-appeal-ul anorganicului” (Mario Perniola, 1994) nu se uită la frumos, ci la utilizarea sadică și masochistă a corpului ca niște mașini al căror potențial, virtual, poate fi abuzat fără filtre.
Stare este sinonim cu o stare degenerativă de comunicare, este imposibilitatea de a reacționa, condiția pasivă a unui dialog pentru un singur actor.Dar este tehnica care plasează lucrările Silviei Celeste într-un cadru experimental care amplifică puterile mediumului. Folosirea fotografiei este un pretext, o observare a unui rezultat final care transformă imaginea inițială în arhetipul ei. Transferul pe gresie la 1250 de grade Celsius satureaza contrastele si arde luminozitatea alb-negru. Ele arată ca intervenții digitale ale modificărilor curbelor cromatice, evoluția formală a materialității. Practica rezolvă ecuația dintre măiestrie și contemporan. Fotoceramica experimentală, pricepută în rezultatul făcut unic prin cucerirea de către artist a unei tehnici care nu se poate repeta niciodată în edițiile numerice, așa cum s-ar întâmpla cu fotografia, duplicabilă la infinit.
Imaginea poate fi repetată, dar fiecare copie este imprevizibilă și modificată (conform legii dreptului de autor) 70% față de original. Trucul tehnic de a scăpa din „reproductibilitatea operei de artă” (Walter Benjamin, 1955) și din „copie” în sens strict, este în vogă printre exponenții lui yBa, însoțitorii grajdului Saatchi. Mat Collishaw a constatat că aceeași regulă adoptată de Silvia Calcagno are succes: impresii de imagini pe multe plăci ceramice care fragmentează imaginea, ca în picturile lui Chuck Close, într-un număr incalculabil de pixeli așa cum ar cere fotografia digitală. Arheologia iconică este contaminată cu estetica impusă de mass-media contemporană, iar măiestria devine un espedient pentru păstrarea categoriei artistic unicum.”
