''În această dimineață, marșuri de manifestanți, inclusiv lucrători O.ME.CA, angajați Enel, feroviari, au străbătut străzile centrului pentru a le reaminte oamenilor din Reggio că protestul continuă. Magazine și birouri închise, oprește autobuzele. În grupuri, manifestanții blochează căile de acces în oraș dinspre Tirenian și Ionian. Pe străzile centrului sunt ridicate baricade rudimentare și folosind autobuzele AMA blocate în diferite părți ale orașului și apoi plasate peste drum. Caile de iesire din aeroport sunt si ele blocate de obstacole.Primele accidente au loc cu putin inainte de pranz. Un grup de manifestanți a deteriorat niște ferestre ale Palazzo S. Giorgio aruncând cu pietre, într-o altă zonă a orașului poarta principală a biroului INAIL a fost dărâmată, iar angajații au fost nevoiți să suspende munca''.
Astfel cronicile începutului Revoltelor de la Reggio Calabria. În 1970 a existat – primită cu mari speranțe – instituția Regiunilor cu statut ordinar. În această împrejurare, în Calabria, au stabilit ca birourile noului organism să fie la Catanzaro. În Reggio Calabria decizia a sunat ca o insultă. Au fost adevărate revolte populare: chiar și două persoane au murit în ciocnirile dintre manifestanți și forțele de ordine (un feroviar și un brigadier de poliție).
Evenimente similare au mai avut loc în Abruzzo, în L'Aquila, în urma alegerii Pescarei ca capitală. Federația PCI a fost asediată: managerii și angajații au fost alungați în mijlocul scuipaturilor și strigăturilor. În Reggio Calabria partidele s-au împărțit: o parte din DC (primarul în frunte) și dreapta a susținut revolta. Psi s-a trezit în miză, întrucât secretarul său național, Giacomo Mancini, era calabrian (un bărbat în vârstă, înainte de a muri, s-a întors în politica în regiunea sa, ca primar al Cosenzai) și a fost acuzat că a trădat oamenii din Reggio. PCI (împreună cu CGIL) – oh! Mare bunătate a vechilor cavaleri! – a ținut o linie de fermitate absolută: a marcat acele revolte ca și cum ar fi fost populiste și fasciste. Timp de multe luni nu s-a clintit un centimetru; militanţii s-au baricadat în incinta Federaţiei şi au lăsat să se ştie că nu este convenabil să-i asalteze. Nimeni nu a îndrăznit să încerce.
Orașul a alunecat în brațele MSI care a luat parte în cauza Reggio. Iar la următoarele alegeri, partidul lui Giorgio Almirante a strâns foarte multe voturi și a trimis în Parlament pe unul dintre liderii revoltei: Francesco (Ciccio) Franco, deja „conducător de voce” al gherilelor urbane, sindicalist din Cisnal (a schimbat numele său la Ugl și este curățat), militant al MSI din care fusese expulzat (și readmis) de cel puțin cinci ori.
Revolta, care a început în iulie 1970 (anul acesta se împlinesc cincizeci de ani), a continuat în primele luni ale anului 1971. În oraș exista o singură fabrică de inginerie de o anumită dimensiune: Officine Omeca, producători de material feroviar. La primele ore, muncitorii au urcat primii pe baricada. Apoi începuse o acțiune lentă de recuperare. Pentru a potoli nemulțumirea adunarea regională a aprobat un proiect de amplasare articulată a funcţiilor publice (Giunta din Catanzaro, Consiliul din Reggio Calabria, Universitatea din Cosenza).
La rândul său, Guvernul a decis să construiască Centrul al V-lea al Fierului și Oțelului din provincia Reggio Calabria, în Piana di Gioia Tauro. Nu era prima dată când așezările colosale ale industriei de bază trebuiau să servească la rezolvarea problemelor sociale. Chimia din Sardinia, de exemplu, a fost concepută ca o alternativă la banditism și industria răpirii. Pentru sindicate, V Centro părea o mare oportunitate; nu asa la reggini. Istoria și economia au dat regiunii neîncrederii lor. În acea localitate au fost distruse culturi luxuriante și s-au urmat diferite proiecte. Odată ce ipoteza industriei siderurgice a dispărut, s-a gândit la o centrală Enel, apoi și această soluție a fost abandonată.
Portul a rămas. Trebuia să fie structura de serviciu pentru fabrica de siderurgie, dar în schimb a găsit-o comoditatea sa interesantă ca port real. Pare să desfășoare și o activitate discretă (dar datorită amplasării geografice ar putea desfășura o activitate mai mare): problema sa constă în fragilitatea sistemului rutier pentru a ajunge la docuri sau pentru a se îndepărta de ele. Evident, aceste considerente se aplică net de infiltrarea crimei organizate. Prin urmare, locuitorii din Reggio știau bine că birourile Regiunii vor aduce locuri de muncă „grele” și garantate pentru câteva mii de oameni. Cumva, faptele le-au dat dreptate. Dar asta e cu totul alta poveste.
