„Demult am dezvoltat opinia că multe probleme ale managementului politicii monetare sunt acutizate de o autonomie insuficientă a comportamentului Băncii Italiei în ceea ce privește nevoile de finanțare ale Trezoreriei”. Aceste cuvinte sunt cuprinse într-o scrisoare care astăzi împlinește 40 de ani și care poate fi considerată pe bună dreptate un document istoric. Ministrul de atunci al Trezoreriei, Beniamino Andreatta, i-a scris pe 12 februarie 1981, numărul unu al Băncii Italiei, Carlo Azeglio Ciampi. A fost începutul unuia dintre cele mai importante puncte de cotitură din istoria economică a Italiei: divorţul dintre Via Nazionale şi Via XX Settembre.
Separarea dintre cele două instituții a fost inițiată în luna iulie a aceluiași an și a adus inovații fundamentale. Banca Italiei nu mai era obligată să cumpere obligațiuni pe care guvernul nu le putea plasa pe piață, mecanism care a finanțat efectiv deficitul public prin extinderea masei monetare (care a produs, la rândul său, inflație).
De asemenea, de atunci rata dobânzii care trebuie plătită celor care cumpără obligațiuni de stat italiene este decisă de piață: fără parașuta oferită de Bank of Italy, ceea ce contează este doar legea cererii și ofertei.
La această schimbare s-a opus ministrul de Finanțe, socialistul Rino Formica, care a vrut să impună Via Nazionale rambursarea a cel puțin unei părți din obligațiunile nevândute.
Cu toate acestea, trebuie amintit că contextul economic al acelei perioade a fost dramatic, inflația în creștere – din cauza celui de-al doilea șoc petrolier – aducând cu ea o creștere rapidă a ratelor dobânzilor.
Divorțul dintre Trezorerie și Banca Italiei a contribuit decisiv la stabilizează inflația (care a trecut de la 20% în 1980 la 5% în anii următori) și a garantat independența politicii monetare (hotărâtă de Banca Centrală) față de politica fiscală (care este responsabilitatea guvernului). Cu toate acestea, din cauza politicii economice bunăstare și lipsei de rigoare, divorțul nu a putut opri creștere puternică a datoriei publice italiană în acei ani, pentru că de atunci cheltuielile neacoperite de veniturile fiscale au fost finanțate în întregime cu plasarea de titluri de valoare pe piață, fără ca Bankitalia să poată oferi vreun salvator.
Mai jos este un pasaj din un articol scris pentru FIRSTonline de Filippo Cavazzuti, care a fost mai întâi elevul lui Andreatta și apoi un colaborator apropiat la Trezorerie.
„Divorțul nu a fost o simplă tehnică, ci necesitatea de a proteja autoritatea statului în controlul dezechilibrelor finanțelor publice care a necesitat implicarea Băncii Italiei, acuzată atunci că influențează Parlamentul, prin manevra politicii monetare și a ratelor dobânzilor. , pe probleme de echilibru al finanțelor publice. Poate că există ceva adevăr, dar este și adevărat că, evitând Parlamentul, datoria publică italiană a crescut de la 53% din PIB în 1981 la 100% din același în 1990. Este povara pe care o purtăm în jur. de atunci, că pe pieţele internaţionale contribuie la îndoieli cu privire la suveranitatea statului”.
Spre scrisoarea Andreattei, răspunse Ciampi la 6 martie a aceluiași an: „Stimate ministru – a început guvernatorul – răspund la scrisoarea dumneavoastră din 12 februarie, ale cărei raționament le găsesc în mod substanțial în acord cu…”.
