Judecata autorului: 
Este dificil să găsești un gen de film unde să inserezi „Profeția armadillo”, în regia noului venit Emanuele Scaringi, cu doi actori excelenți precum tânărul Simone Liberati și Pietro Castellitto. Povestea este preluată dintr-una dintre lucrările cunoscutului caricaturist (deși definiția pare îngustă) zerocalcare, pseudonimul lui Michele Rech, și relatează vicisitudinile unui tânăr grafician roman care se confruntă cu problemele profesionale și existențiale ale generației sale și cu contextele sociale metropolitane în care trăiește.
Cum să clasific, cum să sintetizezi o operă cinematografică care prezintă bunuri rare precum creativitatea vizuală și de conținut, un scenariu deși fragmentat, dar eficient, un subiect „de benzi desenate”, un roman grafic, revărsat pe marele ecran? Un gen consolidat este cel al cinematografului- benzi desenate sau invers care, mai ales în lumea anglo-saxonă, are mare succes (vezi Disney). În Italia, pe de altă parte, puține experiențe: printre cele mai norocoase cea a lui Milo Manara, în timp ce mari titluri precum Tex Willer, Dylan Dog și Alan Ford nu au avut succesul pe care îl merită.
Cu privire la "Profeția armadillo”, să spunem imediat că dacă nu te-ai născut la Roma, dacă nu înțelegi dialectul și sensul glumelor, precum și dislocarea raioanelor centrale și periferice, este greu să înțelegi sufletul. , esența filmului, care își bazează o bună parte din interesul pe dialogurile, uneori hilare, alteori de filozofie și spiritualitate profundă și intensă. De fapt, cum poți înțelege o glumă de genul „de la Rebibbia să colonizăm Roma Nord” dacă nu știi și nu înțelegi că Rebibbia nu este doar cunoscuta închisoare romană, ci și un cartier cu o stație de metrou adiacentă și că „Roma Nord” este un teritoriu geografic virtual dar mai presus de toate un context social, cultural care desparte profund orașul? În ceea ce privește limbajul, este aceeași dificultate pe care o poate avea cineva, de exemplu, când vedeți Gomorra, care însă nu a afectat amploarea succesului pe care l-a obținut.
[smiling_video id="62913″]
[/smiling_video]
Povestea este simplă: Zero se află în dificultățile tipice ale unei generații care se confruntă cu munca, propria identitate și viața petrecută la periferia marii metropole. Sosește vestea morții unei prietene dragi de-a ei și, pe această pistă, se dezvăluie toată profunzimea și intensitatea reflexiilor ei și a armadillo-ului care o însoțește. Filmul curge uneori, adesea discontinuu, care fac interpretarea sa complexă. Numai unele secvențe merită costul biletului: dialogurile dintre Zero și mama lui (mai mereu bună Laura Morante) sunt de amintit, precum și monologul lui Adriano Panatta și „pouf...pouf” lui care a devenit viral pe plasa. Chiar și regia pare să fie diferită de ceea ce am văzut recent în alte filme italiene: mai ușoară, mai dinamică, la fel de atentă la prim-planuri, cât și la fotografii largi ale peisajelor urbane (poate folosirea excesivă a dronelor).
Filmul de zerocalcare (prezentat în competiție la recentul Festival de Film de la Veneția) a fost definit drept „manifestul generației tăiate”, iar autorul însuși și-a exprimat o poziție ambiguă cu privire la paternitatea adaptării cinematografice: „Sper că filmul este la fel de frumos. ca toți cei care iubesc acea poveste. Și știu că cine a lucrat acolo este bun și obișnuit”. Putem confirma: filmul este frumos, nu știm cât de mult corespunde textului sau planșelor originale ale volumului 2011 și, din câte știm, raportează bine nu doar dificultățile, ci și dramele de generaţiile „tăiate”.
