Criza datoriilor din Grecia va continua să joace un rol în timpul următorului Consiliu European din 24 iunie. Limitarea contagiunii și planurile de redresare din deficit vor fi pe ordinea de zi. Multe guverne, începând cu cel italian, studiază măsuri corective pentru a readuce în ordine finanțele publice. Și, în același timp, stimulează creșterea. Cu profesorul Giacomo Vaciago de la Universitatea Catolică din Milano, vorbim despre Grecia și austeritate. Dar și a Italiei și a manevrei fiscale care ne așteaptă în toamnă.
Profesore, Grecia este în pragul falimentului. Dar o țară nu intră în insolvență peste noapte, ce s-a întâmplat să ajungă la asta?
În noiembrie 2009 am descoperit o situație pe care poate am fi ghicit-o sau poate nu toți doreau să o vadă. Timp de un deceniu, grecii au împrumutat ca și cum ar fi germani și au cheltuit ca și cum ar fi americani. Ce vreau să spun: marele avantaj al monedei euro a fost că piețele au evaluat obligațiunile de stat ale țărilor periferice în același mod ca și bundurile germane. Pariul implicit a fost că, în zece ani de la lansarea monedei unice, decalajele de productivitate dintre diferitele țări se vor reduce. Integrarea financiară cu economii mai puternice a permis o creștere a investițiilor productive în țări precum Grecia. Păcat că nu s-a întâmplat așa. Perifericele au urmat un model american de dezvoltare: investițiile au umflat bule și au finanțat o creștere a cheltuielilor curente. Mai general, a fost o creștere bazată pe consum. Era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, acumularea de datorii să devină nesustenabilă.
Deci nu este doar o fraudă contabilă a Atena.
Guvernele elene au manipulat conturile, fără aceasta ar fi încă în afara euro. Dar faptul că conturile nu s-au adunat trebuie să fie deja sub ochii piețelor. Permiteți-mi doar să subliniez că în 2007 deficitul de cont curent al Greciei se ridica la 14% din PIB! Problema este că piețele știu întotdeauna totul. Dar după. Ca să conștientizeze, l-aș numi „efectul Strauss-Kahn”: acum că apetitul lui sexual este în domeniul public, spunem că suntem șocați dar și că l-am știut dintotdeauna.
Guvernul Papandreou tocmai a lansat noi măsuri de austeritate solicitate de troica UE-FMI-BCE. Va fi suficient pentru a stabiliza țara sau este doar o modalitate de a amâna implicit?
Acesta nu este punctul crucial. Economia greacă este mică, irelevantă, costul salvării ar fi scăzut până la urmă. Să ne amintim că într-o criză a datoriilor, criza este mai presus de toate pentru creditor, care riscă să-și piardă capitalul. Am putea spune așadar: bine, să înghețăm datoria grecească pentru un anumit număr de ani, este interzis să vorbim despre asta. Să închidem problema într-un sertar până când Atena se întoarce pe drumul creșterii. Dar are Grecia un plan de revenire la creștere? Aceasta este prioritatea. Austeritatea este în regulă dacă înseamnă a merge mai departe cu privatizările și a face o analiză atentă a cheltuielilor publice, în scopul productivității. Dar dacă Grecia nu reușește să crească ca Germania, poate că ar fi timpul să luăm în considerare o ieșire din euro. O cale de evacuare.
BCE se opune ferm acestui lucru, precum și restructurarii datoriilor unui stat membru.
Trichet, președintele BCE, a avut încredere în cele 2010 guverne din zona euro în mai 17. Au promis că vor readuce criza greacă. BCE a decis astfel să eludeze clauza „ne-bailout” din tratatele UE și a continuat să cumpere obligațiuni grecești, acceptându-le drept garanție. Guvernele nu și-au ținut promisiunile, atenționați cetățenii! O implicită ar fi o lovitură majoră nu numai pentru reputația Frankfurtului. Ar transforma acele obligațiuni în maculatură, declanșând o criză de lichiditate pe piața interbancară europeană. Suntem atunci pe mâna agențiilor de rating, pentru că ele sunt cele care determină din punct de vedere tehnic ce este un default, dacă este o restructurare, o tunsoare sau o reprofilare. Implicit este o bombă atomică: o folosești asupra inamicului, nu o detonezi acasă.
„Euroobligațiunile” sau „obligațiunile brady” ar putea fi o soluție pentru a stinge riscul de contagiune?
Mi se pare un drum greu de parcurs. Există o problemă de suveranitate: cineva emite o nouă datorie sănătoasă pentru a o înlocui pe cea infectată. Dar euroobligațiunile riscă să fie o construcție fragilă. Ea necesită consens și presupune o reformă instituțională care să ducă la o partajare a politicilor bugetare. Vă puteți imagina o manevră italiană asupra căreia Berlinul are drept de veto? Emisiunea comună de euroobligațiuni ar putea fi interesantă dacă ar finanța infrastructurile și investițiile despre care vorbeam. Dar astăzi discursul public este diferit: nu vorbim de virtuți de finanțare, ci de vicii.
Hai să venim în Italia. Guvernul discută o manevră de 46 de miliarde de euro. Ministrul Economiei Giulio Tremonti este în favoarea reducerii liniare a cheltuielilor. În recentele sale considerații finale, guvernatorul Băncii Italiei Mario Draghi a cerut în schimb reduceri selective. Cum să te orientezi?
Ceea ce propune Draghi este o „evaluare a cheltuielilor”, o analiză a cheltuielilor capitol cu capitol. Așa cum a început să facă Padoa-Schioppa la vremea lui. Prin urmare, reducerile sunt efectuate în urma unor obiective politice pe termen mediu-lung. Este o abordare obositoare, dar indispensabilă. Tăierile liniare sunt mai practice, dar foarte inexacte. Nu își fac prieteni sau dușmani, asta e virtutea lor. Cu toate acestea, sunt o eroare intelectuală și administrativă. O renunțare la politică.
Manevra necesită noul „pact pentru euro” decis de guvernele UE în martie. Dar nu există riscul de a înăbuși din răsputeri redresarea economică?
Tocmai din acest motiv revizuirea cheltuielilor este singura cale! Dacă scopul este revenirea la creștere, este posibil să tăiați chirurgical acolo unde există deșeuri și, în schimb, să încurajăm acele sectoare în care o creștere a productivității este la îndemână. De exemplu, finanțarea inovației economisește bani și se plătește singură. Imaginați-vă câștigurile în ceea ce privește eficiența și productivitatea dacă hârtia ar dispărea din instanțe și din Administrația Publică. Cu un clic de acasă sau de la companie ar crește și transparența și cultura legalității. Legea este creștere. Din păcate, aceasta nu este reforma justiției despre care vorbim...
În această situație, ne putem permite reforma fiscală despre care s-a vorbit atât de mult în ultimele zile?
Experiențele lui Thatcher și Reagan, și cea actuală a lui Cameron, arată că în primul an de guvernare se fac reforme serioase, pentru că costurile politice sunt plătite imediat, în timp ce beneficiile economice ajung mai târziu. Acum trebuie să redistribuim bogăția din lumea veniturilor în cea a muncii. Reduceți povara fiscală asupra afacerilor și impozitați burghezia urbană prin propunerea ICI pe primele case. Companiile care nu se sustrage plătesc prea mult. Îmi vine greu să cred că acest Guvern poate acționa în această direcție, având în vedere că își are baza electorală mai ales în sectorul serviciilor. Având în vedere situația internațională, scăderea taxelor într-o cheie populistă înseamnă acum să te trezești cu rate vertiginoase. Și cu un deficit public neschimbat, dacă nu și mai rău. Tremonti știe asta.
Tăieri selective, vă oferim carte blanche. Un articol bugetar asupra căruia ați interveni?
Italienii s-au săturat să li se spună că trăiesc peste posibilitățile lor. Dacă ceva, costurile politicii sunt exorbitante! Politicienii trebuie să ofere cetățenilor un mesaj puternic de onestitate și un exemplu bun. Provinciile ne costă miliarde de euro în fiecare an, iar responsabilitățile lor pot fi comasate cu municipalități și regiuni. Desființarea provinciilor și revizuirea cheltuielilor pentru funcționarea autorităților locale nu au un cost social ridicat, dacă nu, tocmai, pentru politicieni.
