Depășind principalul său rival cu aproximativ trei puncte procentuale, Hollande a câștigat turul din 6 mai cu 51,62% preferințe față de 48,38% din candidatul la Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP), precum și președintele în funcție, Nicolas Sarkozy. Nu a fost însă o victorie pe deplin evidentă, având în vedere că, în urma primului tur, niciunul dintre cei doi candidați principali nu obținuse majoritatea absolută a voturilor, cu o diferență procentuală, oricât de minimă, între cei doi (28,63% pentru Hollande). față de 27,18% totalizate de Sarkozy).
De altfel, unele întrebări au rămas deschise, în primul rând dificila predictibilitate a preferințelor de vot în turul doi al electoratului partidului liderului de extremă dreapta. Le Pen (care câștigase un îngrijorător 17,9% la primul tur), precum și alegătorii partidului centrist Bayrou (9,13% în primul tur). Spre deosebire de acești doi, liderul Frontului de Stânga Mélenchon (11,1% în primul tur) și-a confirmat deja sprijinul explicit pentru alegerea lui Hollande a doua zi după primul tur. Dimpotrivă, Marine Le Pen și Bayrou și-au anunțat intențiile de vot doar în ultimul moment, prima declarând că ea va vota necompletat, a doua că îi va da votul lui Hollande.
Acest interval de timp i-a permis lui Sarkozy să spere aproape până la capăt la o posibilă revenire asupra rivalului său socialist, implementând o „curtenie” a electoratului de extremă dreapta care l-a determinat să-și asume tonuri din ce în ce mai național-populiste. Totuși, lipsit de sprijinul principalului său lider, toate acestea au fost de puțin folos (de fapt, se consideră probabil ca votul extremei drepte să fi fost împărțit între abținere și sprijin marginal pentru Președintele în funcție). În general, diferența procentuală dintre cei doi concurenți principali a fost mai mică decât se aștepta.
Europa așteaptă
Victoria lui Hollande a fost salutată de electoratele franceze de centru-stânga ca un eveniment istoric. Pe de altă parte, nu sunt de aceeași părere principalele cancelarii europene, care au salutat pozitiv alegerea sa, dar pe de altă parte nu își ascund teama, în special în ceea ce privește Germania, că abordarea diferită a lui Hollande în gestionarea crizei datoriilor din zona euro ar putea duce la noi fricțiuni în Europa.
Pe de altă parte, o preocupare similară este împărtășită și de aceeași Marea Britanie lui Cameron, cu care președinția Sarkozy stabilise și o cooperare excelentă în materie de apărare și politică externă și care, având în vedere reducerile anunțate în domeniul apărării, s-ar putea relaxa sub președinția Hollande.
Pe de altă parte, campania electorală a lui Hollande a fost centrată pe o serie de propuneri (creșterea impozitelor pe avere și creșterea cheltuielilor cu aproximativ 20 de miliarde de euro; crearea a circa 60.000 de noi locuri de muncă – cu o atenție deosebită la nevoile celor mai tineri; o revizuire parțială a reformei pensiilor introdusă de Sarkozy) destul de departe de „ ortodoxie'austeritate promovat până acum de axa franco-germană „Merkozy”.
Hollande a mai cerut să renegocieze noul tratat de disciplină fiscală (așa-numitul „Fiscal Compact”) semnat de 25 de state membre UE în martie și al cărui „co-arhitect” Merkel a fost împreună cu Sarkozy.
Prima sa vizită în străinătate va avea loc de fapt în Germania și va fi importantă pentru înțelegerea modului în care va evolua cooperarea franco-germană în acest domeniu. Merkel a spus că este pregătită să-l întâmpine pe noul șef al statului francez „cu brațele deschise”. Totuși, acesta și-a reiterat fermitatea în a nu vrea să treacă la o revizuire a pactului fiscal. Ceea ce ar putea fi acceptat în schimb în formă suplimentară este un protocol adițional, un fel de „pact pentru creștere” care ar satisface cererile lui Hollande de a însoți rigoarea fiscală necesară cu măsuri menite să promoveze creșterea și crearea de noi locuri de muncă. Mai mult, noul Președinte nu a omis să sublinieze în ultimele sale discursuri despreimportanța readucerii în echilibru a bugetului public francez, obiectiv pe care intenționează să-l urmărească până în 2017, printr-o creștere a impozitării în detrimentul companiilor bogate și mari și prin reduceri ale cheltuielilor publice pentru a genera economii de aproximativ 100 de miliarde de euro.
Următoarele examene
Printre celelalte provocări care îl așteaptă pe noul președinte, se mai menționează: viitoarele alegeri politice de reînnoire a membrilor Adunării Naționale programate în luna iunie, pentru care va fi esențială obținerea unei majorități de centru-stânga pentru a se putea apoi proceda fără dificultate la realizarea programul politic al cuiva; viitoarele summituri G8 și NATO, unde Hollande va anunța retragerea timpurie a trupelor franceze din Afganistan până la sfârșitul anului, cu un an mai devreme decât sa convenit și, prin urmare, nu fără posibile tensiuni cu aliații.
Prin urmare, odată ce sărbătorile se vor încheia, prima lună de președinție a lui Hollande va fi orice decât ușoară. Prin urmare, obținerea unui compromis cu Cancelarul va fi fundamentală în acest sens Merkel, nu doar pentru a garanta continuarea cooperării franco-germane care s-a dovedit până acum fundamentală pentru supraviețuirea zonei euro, ci și pentru a câștiga încrederea piețelor (care vor cere mai devreme sau mai târziu și o explicație mai detaliată a program de reducere a deficitului, în special în ceea ce privește planul de reducere a cheltuielilor publice).
Victoria lui Hollande generează noi reflecții în arenele dezbaterii publice europene cu privire la necesitatea unei schimbări, sau cel puțin a unei revizuiri și/sau ajustări a politicii adoptate până acum pentru combaterea crizei datoriilor din zona euro. Mai mult, în urma consensului obținut în ultimele tururi electorale de partide aparținând marginilor extreme ale spectrului politic, sau chiar anti-establishment (să ne gândim la partidul lui Marine Le Pen, sau la rezultatele alegerilor grecești, sau la cel local). alegeri în Germania şi în Italia) întrebarea capătă şi mai multă semnificaţie politică. Europa „vie” a oamenilor este pe punctul de a se prăbuși și o soluție care să însoțească politica de rigoare fiscală necesară este așadar mai urgentă ca niciodată.
