Acum câteva zile un bancher elvețian mi-a oferit această metaforă: „Parcă cineva pariază pe prăbușirea unui avion, câștigând sume uriașe de bani dacă se produce dezastrul”. Metafora la o parte, un grup de „operatori financiari” a făcut un pariu pe prăbușirea monedei euro, evident indiferenți la posibilele consecințe.
Problema este că acest pariu se bazează pe fapte obiective. „Este o derivă între continente, precum falia San Andreas, care poate declanșa cutremure, rezultat al schimbărilor în relațiile economice și a termenilor comerciali aferenti”. Pe scurt, creșterea tumultoasă a America de Sud și o mare parte dinAsia provoacă o serie de zguduiri din care până acum am văzut doar începutul. Acolo merg resursele, investițiile și tehnologiile.
În acest cadru,Europa este dezbinat; L'Anglia s-a autoapelat, conducerea germană este incertă și, deocamdată, nu dorește să se expună, și asta pentru motive reale (de ce să se ocupe de deficitele țărilor ineficiente?) și politice (alegeri iminente). Și nu este clar unde vom ajunge cu adevărat. În orice caz, mi se pare iluzoriu că BCE va putea avea resursele necesare pentru a garanta fără limită datoriile țărilor europene aflate în criză. Draghi a spus-o de mai multe ori: BCE nu are resurse infinite și, la un moment dat, trebuie să blocheze achizițiile.
În acest context, Italia se confruntă cu o întrebare dramatică: poate fi sigură că va găsi sprijinul de care are nevoie în Europa? Astăzi răspunsul este negativ: într-o situație de incertitudine, un bun tată de familie trebuie să se gândească să meargă pe picioarele lui, dacă le mai are. Și le avem, sub formă de avere patrimonială de câteva ori mai mare decât datoria publică chiar dacă concentrată într-un procent mic din populație.
Și aici ajungem la miezul problemei: Italia este supusă „șantajului” ca piața să nu refinanțeze datoria, sau să o refinanțeze la rate crescătoare și nesustenabile (expresia șantaj este inexactă – deși nu complet nefondată – din moment ce piețele nu șantajează, ci aleg unde este cel mai bine să investești). În plus, în următoarele luni trebuie să ne confruntăm cu scadențe de 350 de miliarde de euro, iar creșterea ratelor dobânzilor ar putea împovăra finanțele publice cu aproximativ douăzeci de miliarde de euro pe an, sau mai mult. Manevra de Crăciun, deja oneroasă, ar fi anulată. Și este evident că acest lucru ar putea duce la o înșurubare ireversibilă.
Acest scenariu este total regretabil, dar nu cu totul imposibil; se crede larg că (Vox populi, Vox Dei):
1) Creșterea impozitării directe sau indirecte acoperă doar lacunele din managementul actual al statului;
2) Sistemul politico-administrativ va profita de veniturile mai mari pentru a acoperi în continuare risipa și ineficiența. Să nu uităm că este, de fapt, foarte puternic;
3) Manevra favorizează un flux puternic de exporturi de capital mai ales din cauza lipsei de încredere prin care poate trece cu adevărat;
4) Relansarea sperată a țării, oricât de corecte ar fi intervențiile guvernamentale, este departe de a fi sigură și, în orice caz, își va desfășura efectele peste mult timp (2/3 ani);
5) În plus, 2012 va fi un an de recesiune, însoțită de inflație.
Pentru a depăși „șantajul” trebuie așadar să acționăm astăzi asupra datoriei publice. Mulți au susținut necesitatea unui bilanț extraordinar de 300/400 de miliarde pentru a reduce datoria dar există un veto de la Berlusconi (de fapt ocolit de Monti cu un bilanț ușor, substanțial inutil pe termen scurt dacă nu pentru a introduce mecanismul, și cu L'Imu, noul Icimult mai mare si mult mai grea). Cred că cine are mai mult ar trebui să contribuie mai mult la depășirea crizei, dar nu cred că capitalul este cel mai eficient răspuns.
În schimb, cred că trebuie să facem o „împrumut patrimonial”, tot de mărimea de 300/400 miliarde, care prevede că cei cu active ce depășesc, de exemplu, 1 milion de euro, sunt obligați să subscrie la obligațiuni de stat care sunt complet asemănătoare cu cele existente. Baza de calcul o constituie activele imobiliare și financiare deținute în Italia și în străinătate; împrumutul nu trebuie să fie mai mic de 5% din valoarea activului. Valorile mobiliare ar trebui să aibă o maturitate de 10/15 ani și ar putea oferi o remunerație semnificativă de 2 sau 3%. Astfel, în loc să plătească o proprietate, cetățenii și întreprinderile „cumpără” obligațiuni guvernamentale cu caracteristicile menționate mai sus.
Deși costisitoare, manevra are o serie de avantaje substanțiale:
1) Întreaga acţiune acţionează asupra nodului fundamental al datoriei;
2) Maturitatea medie a datoriei publice se prelungeste si costul se stabilizeaza/contine;
3) Dependența de piețele financiare internaționale potențial letale și neguvernabile este redusă;
4) Se acordă timp implementării manevrelor de relansare a economiei și de reducere a cheltuielilor publice;
5) În ipoteza recuperării cadrului de ansamblu, remunerația de 2 sau 3% devine atractivă;
6) „Aliații” interni pentru o politică eficientă de recuperare sunt în creștere;
7) Percepția pe scară largă a aruncării resurselor într-o groapă fără fund este limitată; este cuprinsă percepția de sărăcire;
8) Fluxurile de dobânzi ale datoriei rămân în Italia, cu impact pozitiv asupra economiei;
9) Valorile mobiliare sunt tranzacționabile la scurt timp după emitere; cei care au nevoie de lichiditate le pot vinde pe piata, rezultand, evident, o pierdere de capital probabila pe termen scurt;
10) Băncile ar putea gestiona cu ușurință tranzacția în numele cetățenilor și al întreprinderilor;
11) Chiar și pentru cei care au active este de preferată o operațiune care să afecteze 5% din valoare dar crește foarte mult probabilitatea de menținere a valorii activelor față de acțiunile mai mici care au un impact inexistent.
Evident, soluția de Împrumut de active ar trebui evaluat cu atenție în toate implicațiile sale, de exemplu prin remodelarea unora dintre alegerile deja făcute, în special în ceea ce priveșteimu și impozitul pe proprietate. În mod similar, nu ar înlocui acțiunile privind dezvoltarea și raționalizarea cheltuielilor, acestea din urmă rămânând absolut necesare; în mod similar, o intervenție la nivel european în termenii discutați astăzi ar rămâne cu totul dezirabilă. Dar ar fi acea acțiune care „taie capul taurului” speculației și dă suflu pentru a desfășura procesul de recuperare și relansare care în orice caz constituie drumul principal.
